Cu măiestria lui de neegalat, Tudor Arghezi dezvolta într-un pamflet dureros soarta oştirilor care se bat cu baioneta şi tunul, dar au a face faţă şi unui inamic minuscul, mult mai perfid decât inamicul cu puşcă, şi care, strecurat sub cămaşă, devine asasin. Păduchele mănâncă seva oştirii. Soldaţii se bat şi se scarpină, nota cu amuzament amar poetul-ziarist. Dacă Arghezi găsea păduchii şi în lumea literară, numindu-i chiar aşa, păduchi literari, eu îmi iau îngăduinţa să-i semnalez, mai abundenţi ca oriunde şi ca oricând, în politică. Păduchele politic, cu îndemânări incontestabile şi competenţe în a se agăţa de un trup care să-l hrănească şi transporte, e abundent pe coridoarele Guvernului şi Parlamentului, umple cancelariile şi sufocă instituţiile publice. Păduchele politic nu este politician. Pentru a fi politician e nevoie, chiar şi în uriaşa noastră căprărie de personaje interşanjabile, de o anume statură şi niţel curaj. Păduchele politic n-are această îndrăzneală. El nu iese niciodată din culise şi nu vorbeşte la microfon. Nu iscăleşte hotărâri sau plângeri, n-are curajul asumării, cu majuscula numelui său, a unei foi de hârtie îndosariabile. El se strecoară mereu, cu abilităţi care se adaptează oricărei filosofii de guvernare, în orice căptuşeală. Are nevoie de o susţinere? Inventarul de reţete e nesfârşit. El se poate găsi cuscru de văr de al treilea cu Napoleon, dacă acela de care are nevoie e dibuit ca un admirator al corsicanului sau coleg de grădiniţă cu prietena fiului unui amploaiat înalt. Păduchele-femelă, când are înzestrările cuvenite, poate deveni amantă, fără nazuri la preschimbarea perechilor de nădragi din scaunul autorităţii. Păduchele politic a supt de la toate partidele şi a slujit cu trompa lui ascuţită, care intră în orice orificiu mustos, puteri adverse. El le-a fost slugă inutilă tuturor. De ce inutilă? Pentru că dincolo de îndârjita lui încăpăţânare de a se băga peste tot, în zona în care se împart salariile traiului bun, păduchele politic nu face nimic. El parazitează orice cârmuire, iar prezenţa lui în peisaj e atât de nesfârşită încât toţi s-au învăţat cu el şi devin alarmaţi la absenţa odihnitorului său mobilier. Păduchele politic nu se înscrie niciodată în vreun partid. Singurul lui carnet de membru e la cantină şi casierie. N-are maşină cu şofer, dar umblă mai mult, fără niciun ţel, creanga, cu maşina instituţiei decât şeful lui care-i de obicei ministru.
Schimbarea puterii, mai puţin a celei de la Cotroceni, care îşi conservă o abundenţă de pierde-vară, n-a deparazitat nicio instituţie din cele poreclite fundamentale. Coridoarele şi birourile useliştilor sunt pline, dacă nu chiar mai pline, de aceeaşi păducherie exersată. Sunt păduchi politici portocalii, fiindcă au împrumutat culoarea de camuflaj a mediului, păduchi care au slujit sub Iliescu şi Constantinescu, iar unii sunt depistabili mai de demult, în poze cu regretatul împuşcat. Prin statutul de permanenţă ei au devenit o anexă fără de care nu se poate concepe o cancelarie şi imagina un minister. Exersata lor persuasiune a calificat o meserie care e peste tot. Încercarea de a te scărpina nu te scapă de gânganie, iar orice deparazitare a sfârşit prin a-i înmulţi.
Lucian AVRAMESCU
