Sâmbătă, 10 august, ora 8.00 dimineaţa. Pe parcela de pământ împrejmuită cu gard din plasă de sârmă se adunaseră deja vreo 10 căruţe şi câteva Dacii cu remorcă. Toate „gemeau” sub greutatea legumelor culese de ţărani, cu două-trei ceasuri înainte, din propriile solare sau grădini. Cât vedeai cu ochii, grămezi de roşii, castraveţi, ceapă, ardei gras, vinete, varză, conopidă, cartofi sau pepeni aşteptau, dintr-un moment într-altul, să ia drumul pieţelor agroalimentare de la oraş. Aici, la intersecţia dintre judeţele Prahova şi Buzău au făcut, cum s-ar zice, doar o haltă.
Fiecare ţăran este mândru, şi mi se pare firesc, de marfa lui, fapt ce se citeşte lesne pe chipul lor. Dar tot la fel de lesne se observă şi obrajii zbârciţi de soare sau vânt, precum şi palmele crăpate din cauza atâtor ani de scormonit pământul. Pentru a cultiva legume nu doar pentru propriile nevoi ale familiei, ci şi pentru piaţă, este musai să trudeşti, aproape zilnic, încă de la Crăciun. Şi, până la urmă, cu ce te alegi?! Cu mai nimic! Pentru că nu ţăranul dictează, aşa cum ar fi normal, preţul legumelor muncite de el, ci… samsarii aciuaţi prin pieţele agroalimentare. Aşa cum aveam să observ şi în sâmbăta de care pomeneam la începutul acestor rânduri. „Cât ceri pe kilul de pepeni?”. „4 lei vechi, taică” – răspunde bietul ţăran. „Pentru că te scap de toată marfa din căruţă, îţi dau 2,5 lei vechi pe kil. Dacă vrei, dacă nu, te găsesc şi mâine aici!”. Neavând de ales, bătrânul acceptă, după care samsarul se repede să încarce duba cu pepeni, pentru a-i revinde în pieţele orăşeneşti cu un preţ cel puţin dublu. La fel se întâmplă şi cu roşiile, castraveţii, vinetele, ardeii…Iar acest revoltător scenariu se repetă în fiecare vară-toamnă din 1990 încoace. Chiar dacă aceşti samsari n-au pus mâna pe-o sapă în viaţa lor! Evident că alta ar fi realitatea, dacă politicienii noştri nu şi-ar aminti de bieţii ţărani doar în preajma campaniilor electorale, adică din patru în patru ani! Trist, foarte trist.
D. CONSTANTIN
