In fiecare zi,
Lumea se prabuseste pentru cinci prahoveni diagnosticati cu tumori
* Lunar, cancerul omoara peste 140 de bolnavi
* Tumorile – a doua cauza de deces in judet
Ultima perioada a adus pe masa de operatie a medicilor tot mai multi pacienti cu tumori, maligne sau benigne, unele dintre cazuri iesind, chiar, din comun prin dimensiuni, dar mai ales prin intarzierea cu care bolnavii au ajuns la medic. Lipsa de educatie, de timp si de bani, dar si ignoranta bolnavilor duc la depistarea tarzie a cancerului. De cativa ani, tumorile sunt a doua cauza de deces in judet. In 2005, lunar, peste 140 de prahoveni au murit din aceasta cauza.
Zilnic, pentru cinci prahoveni – majoritata femei – lumea se prabuseste. Acestia sunt cei care afla de la medic ca au cancer. Pentru ei, dintr-odata, viata devine fara sens, planurile de viitor se prabusesc si, din acel moment, existenta celor mai multi se invarte in jurul obsesiei mortii. Asigurarile date de medici ca, acum, diagnosticul de cancer nu mai este sinonim cu decesul iminent, ca prin descoperirea precoce a bolii si tratament moartea poate fi amagita ani buni, in multe cazuri obtinandu-se chiar vindecarea, nu reusesc sa le alunge gandurile sumbre. Unii au gasit resurse si au mers mai departe. Pe altii, boala i-a infrant. Pentru toti, insa, momentul cand au aflat ca au cancer echivaleaza cu clipa cand si-au amintit ca sunt muritori. Celor mai multi nu le place sa vorbeasca despre boala lor.
Optimismul – un medicament eficace
„Am ramas inmarmurita. Nici nu mai auzeam vocea doctoritei. Apoi, m-am trezit din soc si-am intrebat ce se poate face. Cand am iesit afara din spital, cerul, copacii, totul in jur imi pareau mai frumoase. Ma gandeam ca s-ar putea sa nu le mai vad niciodata. Nu va puteti imagina prin ce-am trecut. E ingrozitor!” – este marturia unei femei de 53 de ani, diagnosticata cu cancer la san. Poarta o palariuta neagra, sub care isi ascunde capul pe care ii creste acum un par firav, dupa ce a chelit in urma tratamentului cu citostatice.
In saloanele sectiei de oncologie a Spitalului Municipal Ploiesti gasesti cu greu optimism la pacientii care asteapta sa li se scurga in vene citostaticele salvatoare. Doar asistentele, cand verifica perfuziile, mai alunga linistea. Pe un pat, o femeie la vreo 45 de ani, palida toata, se chinuie sa-si stapaneasca starea de rau, in timp ce picaturile din perfuzia legata la mana dreapta cad una cate una. Langa pat, un lighean este pregatit pentru orice. Femeia se abtine sa vorbeasca, ca sa nu-i vina rau. Pe Florin, un barbat de 39 de ani, boala l-a transformat, in numai cateva luni, intr-un batran numai piele si os. A incercat chiar sa se sinucida, dar acum vine cuminte sa-si ia portia lunara de citostatice.
Mai optimista este starea pacientilor aflati in sectiile de chirurgie ale Spitalului Judetean. O tanara de 36 de ani, aflata la a doua operatie ne-a declarat ca interventia de acum i se pare floare la ureche fata de ce a tras in urma cu 4 ani. „Am aflat ca am cancer din intamplare, in timpul vizitei medicilor in salon. Eram la Bucuresti atunci. Abia ma operasem de o umflatura de marimea unui ou, in jurul buricului. „Tumoare maligna ombilicala, cu prelungire pe intestinul subtire si gros”, iar eu crezusem pana atunci ca am fost operata de hernie ombilicala. Mi s-a facut negru inaintea ochilor, am plans o zi si-o noapte, de mi s-a facut rau”, povesteste ea. „Trebuia sa incep imediat tratamentul cu citostatice. Era o nebunie in capul meu, iar unii cunoscutii imi spuneau chiar sa nu ma mai chinui pentru ca oricum o sa mor. Fetita m-a convins sa lupt. Mi-a zis „Sa te duci la spital, sa asculti de medici, ca e greu fara mama”!” Initial si medicii oncologi ii dadeau putine sanse de supravietuire. O jumatate de an dupa ce a inceput tratamentul a fost pur si simplu o leguma. „Mi-a fost extrem, extrem de greu. Am avut si caderi, in timpul carora ma bantuia gandul sinuciderii. Nu credeam ca un om poate sa reziste atat. Am facut echilibristica cu viata si cu moartea, si cred ca am invins. Acum cred ca cine nu lupta in astfel de momente, nu merita sa traiasca”, ne-a mai marturisit.
Fiecare om diagnosticat cu cancer, insa, isi are propria suferinta, propriile spaime. George a aflat, la 35 de ani, ca are cancer in faza terminala. A depus armele repede si repede s-a si dus, in numai cateva luni.
Taranii suporta vestea mai usor
Ajutorul psihologic, venit din partea specialistilor, poate creste considerabil sansele de supravietuire ale pacientul diagnosticat cu cancer. Psihiatrii sustin ca, dupa starea de soc intervine o perioada de negare, in care bolnavul merge pe la alti medici, reface analizele, doar-doar se va gasi cineva care sa-i spuna ca nu are cancer. Apoi, urmeaza o perioada de furie, de iritare, in care bolnavul se intreaba „de ce tocmai eu” si nu suporta pe nimeni in preajma. Abia dupa acceptarea bolii, pacientul incepe tratamentul si lupta pentru supravietuire. Modul in care se reactioneaza la aflarea vestii difera de la un om la altul, iar totul tine de structura personalitatii fiecaruia.
Cadrele medicale sunt de parere ca aceia care suporta cel mai bine vestea diagnosticului si se mobilizeaza mai rapid sunt cei din mediul rural, in timp ce pentru intelectuali, mai ales medici, cancerul devine o drama. Cei de la tara considera cancerul ca fiind doar o boala grea si au incredere in sfaturile medicilor. Au un psihic bun si datorita faptului ca sunt mai religiosi decat orasenii. La medici, in schimb, este catastrofal un astfel de diagnostic. Ei se mobilizeaza cel mai greu pentru ca stiu ce inseamna boala si cum evolueaza ea. O alta categorie sociala care nu accepta usor acest diagnostic este formata din tineri. Ei nu vor sa conceapa ca li se poate intampla tocmai lor asa ceva. In cazul lor, evolutia bolii este mai rapida, din cauza proceselor accelerate din corp.
