Cultul morţilor este dezvoltat foarte mult în rândul credincioşilor. Uneori, din prea multă pietate sau, alteori, din superstiţie, aceştia au adaptat rânduielilor liturgice tot felul de inovaţii sau practici păgâne.
„Aceste practici păgâne, magice sau înfrumuseţări şi adaptări postmoderne constituie denaturări ale evlaviei creştine şi deplasează atenţia credinciosului de la ceea ce este important cu adevărat – rugăciunile şi rânduiala Bisericii – la lucruri marginale. La originea acestor inovaţii se află necunoaşterea sau cunoaşterea insuficientă a dreptei credinţe“, scrie ziarullumina.ro.
Ele s-au perpetuat şi cu „încuviinţarea tacită a unor preoţi, preocupaţi să nu strice «obiceiul locului». Altele sunt, pur şi simplu, invenţii şi inovaţii liturgice ale unor preoţi slujitori care exploatează o anumită sensibilitate a credincioşilor pentru sufletele celor adormiţi“, ne-a spus pr. dr. lector Radu Petre Mureşan, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ din Bucureşti.
Cum au apărut acestea?
Aceste practici păgâne, magice sau înfrumuseţări şi adaptări postmoderne constituie denaturări ale evlaviei creştine şi deplasează atenţia credinciosului de la ceea ce este important cu adevărat, rugăciunile şi rânduiala Bisericii, la lucruri marginale. La originea acestor inovaţii se află necunoaşterea sau cunoaşterea insuficientă a dreptei credinţe. Multe dintre aceste practici care constituie exagerări sau deviaţii nedorite de la adevărata învăţătură a Bisericii Ortodoxe le-am surprins în urma observaţiei personale în câmpul activităţii pastorale. S-au perpetuat cu încuviinţarea tacită a unor preoţi, preocupaţi să nu strice „obiceiul locului“, dar şi în lipsa unor norme de uniformizare a cultului morţilor, care să fie adoptate şi aplicate la nivelul întregii Bisericii Ortodoxe Române sau, cel puţin, la nivelul fiecărei eparhii. Altele sunt, pur şi simplu, invenţii şi inovaţii liturgice ale unor preoţi slujitori care exploatează o anumită sensibilitate a credincioşilor pentru sufletele celor adormiţi.
Priveghiul are, uneori, aspect de şezătoare
Ce exagerări, superstiţii ori practici precreştine găsim în slujba înmormântării?
În zilele care preced înmormântarea, preotul este chemat să săvârşească slujba stâlpilor, în fapt – slujba numită panihidă, la care se adaugă citirea unor pericope evanghelice. Primele exagerări pot fi constatate încă de la privegherea celui adormit. Nu este vorba aici de vizitarea casei de către rude şi cunoscuţi care aduc flori şi lumânări şi îşi adresează salutul „Dumnezeu să-l odihnească!“; ci, de multe ori, cei prezenţi sunt serviţi cu mâncare sau prăjituri, iar alteori circulă sticla cu vin sau ţuică, intenţia familiei fiind ca cei prezenţi să fie mulţumiţi, iar dărnicia lor să fie lăudată. Mai mult, cei de faţă ajung să spună glume, să joace cărţi sau să fumeze, pentru a trece timpul mai repede. Preotul paroh trebuie să se implice pentru a se evita aspectul de şezătoare pe care îl ia priveghiul. Asistenţa poate fi îndrumată să citească rugăciuni, psalmi sau pasaje din cărţi de spiritualitate creştină care vorbesc despre adevăratul sens al vieţii pământeşti. Venirea preotului în casa celui decedat ar trebui să constituie un bun prilej pentru combaterea exagerărilor, a practicilor magice sau a superstiţiilor pe care le observă. De asemenea, este o bună ocazie pentru promovarea unei pastorale adecvate, având în vedere că la capătul celui adormit se adună rude, prieteni, cunoscuţi care frecventează rar sau deloc biserica şi, uneori, chiar persoane de alte credinţe şi confesiuni, pentru a aduce un ultim omagiu.
