După ce a participat, pe la mijlocul anilor 1940, la o slujbă împreună cu preotul catolic şi cu cel greco-catolic de la acea vreme, monseniorul Vladimir Ghika (al cărui tată a fost fiul ultimului domnitor al Moldovei, Grigore Alexandru Ghika) a ajuns pentru a doua oară la Câmpina, la Biserica “Sf. Anton de Padova”. De data aceasta sub forma unei relicve de la beatificarea sa, săvârşită la Bucureşti, în ziua de 31 august 2013. Expunerea în biserică a unei moaşte a Fericitului Vladimir Ghika s-a făcut în cadrul unui pelerinaj al acestei relicve prin toate parohiile Arhidiecezei romano-catolice de Bucureşti, pelerinaj care a început pe
18 noiembrie 2013 şi se va termina pe 16 mai 2014. Această din urmă zi va coincide cu prima comemorare liturgică a Fericitului Vladimir, ea reprezentând totodată şi împlinirea a 60 de ani de la jertfa sa martirică. Zilele trecute, Preasfinţitul Cornel Damian, Episcop auxiliar de Bucureşti, ajutat de un sobor de patru preoţi, a oficiat la Câmpina o slujbă închinată monseniorului Vladimir Ghika, ridicat la slava altarelor spre sfârşitul anului trecut. Fastul ceremonialului religios a subliniat importanţa evenimentului. La catolici, beatificarea reprezintă ultima fază înaintea sfinţeniei. Prin beatificare, un venerabil creştin care a murit ca un martir sau care a săvârşit minuni în timpul vieţii (minuni verificate de un organism specializat al Sfântului Scaun) este declarat “fericit”. Vaticanul autorizează, de asemenea, un cult public în onoarea “fericitului”, care se traduce prin atribuirea unei zile de sărbătoare în calendarul bisericii locale. După beatificare, urmează etapa sanctificării sau a canonizării, proces în urma căruia un “fericit” poate deveni “sfânt”. Spre finalul slujbei, episcopul Cornel Damian a înmânat parohului bisericii o minicasetă cu o altă relicvă a Fericitului Vladimir, care va rămâne permanent în biserică. Pentru romano-catolicii şi greco-catolicii din România, beatificarea monseniorului Vladimir Ghika reprezintă, după vizita Papei Ioan Paul la Bucureşti, din 1999, cel mai important eveniment. De viţă nobilă, cu o avere deloc de neglijat, monseniorul Vladimir Ghika nu a fost atras de bogăţiile efemere ale acestei lumi, ci a preferat să-şi dedice întreaga viaţă lui Dumnezeu şi semenilor săi. Toată viaţa sa, el a fost un prinţ al tuturor suferinzilor. Prinţul Vladimir, devenit târziu preot, la 50 de ani, a făcut şi minuni pe acest pământ, reuşind să vindece mai mulţi bolnavi. Născut pe 25 decembrie 1873 la Constantinopol, Vladimir Ghika a fost botezat şi miruit ortodox, însă pe la începutul anilor 1900, Vladimir Ghika face profesiunea de credinţă catolică, spre stupoare mamei sale care era foarte credincioasă şi ataşată de Biserica Ortodoxă. Iniţial, dorinţa sa a fost să devină
preot sau călugăr, însă, la sfatul Papei Pius al X-lea, s-a dedicat apostolatului ca laic, desfăşurându-şi activitatea în oraşe precum Bucureşti, Roma, Paris, Congo, Tokyo, Sidney sau
Buenos Aires. Supranumit “marele vagabond apostolic” de către Suveranul Pontif de la acea vreme, Vladimir Ghika revine la Bucureşti, unde deschide primul dispensar gratuit,
“Bethleem Mariae”. De asemenea, pune bazele spitalului şi sanatoriului Sf. Vicenţiu de Paul, înfiinţând astfel primul spital gratuit din România şi prima ambulanţă. În timpul Primului Război Mondial se dedică misiunilor diplomatice şi îngrijirii victimelor cutremurului din Avezzano, bolnavilor de tuberculoză din ospiciul din Roma şi răniţilor de război. În octombrie 1923, cardinalul Dubois îl sfinţeşte ca preot. La scurt timp după hirotonire, îi cere Papei privilegiul de a putea oficia atât în rit latin, cât şi bizantin. Acordul Pontifului îl transformă astfel în primul preot român biritual.
Ulterior, i se încredinţează o parohie în Villejefuit, o mahala săracă şi periculoasă a Parisului, unde face eforturi extraordinare pentru educarea locuitorilor. Începutul celui
de-al Doilea Război Mondial îl surprinde în România, însă refuză să părăsească ţara pentru a fi alături de săracii şi de bolnavii din Bucureşti. Din aceleaşi motive, mai târziu, preferă să rămână în Capitală, deşi comuniştii preluaseră puterea. În seara zilei de 18 noiembrie 1952, monseniorul este arestat sub acuzaţia de „spionaj în interesul Vaticanului şi al puterilor imperialiste”, judecat sumar şi întemniţat la Jilava, unde moare pe 16 mai 1954.
Adrian BRAD
