Deprinzându-se, încă de copil, cu frica de Dumnezeu, când s-a făcut mai mare sfântul Gherasim a îmbrăcat schima monahală şi s-a dus departe, în adâncul pustiului Tebaidei, pe vremea împăratului Constantin Pogonatul, nepotul lui Eraclie. Acolo a depus atâta luptă pentru virtute şi s-a apropiat atât de mult de Dumnezeu, încât i se supuneau lui şi fiarele cele sălbatice. Astfel, el avea pe lângă sine un leu care îi slujea şi care, pe lângă toate celelalte slujbe pe care i le făcea, ducea la păscut şi aducea înapoi catârul care îi căra sfântului apă. Şi aşa de mult l-a iubit leul acela pe Sfântul Gherasim, că după ce s-a săvârşit din viaţă, leul trist s-a dus la mormântul său, mai întâi a scos aici nişte mugete uşoare, dar în cele din urmă, răcnind cu multă putere, şi-a dat duhul.
