Cântec de iarnă
Eşti atât de frumoasă, iarnă!
Câmpul întins pe spate, lângă orizont,
şi copacii opriţi, din fuga crivăţului…
Îmi tremură nările
şi nicio mireasmă,
şi nicio boare,
doar mirosul îndepărtat, de gheaţă,
al sorilor.
Ce limpezi sunt mâinile tale, iarnă!
Şi nu trece nimeni
doar sorii albi se rotesc liniştit, idolatru
şi gândul creşte-n cercuri
sonorizând copacii
câte doi,
câte patru.
E iarnă din nou, acum, la 30 de ani de la intrarea Poetului Necuvintelor în eternitate… treizeci de ani fără Nichita reprezintă o eternitate pentru toţi cei care iubesc poezia genială a lui Nichita, pentru toţi ploieştenii, pentru toţi românii.
Este o altă iarnă în care comemorăm amintirea Îngerului Blond, de astă dată într-un mod special, aducându-i un binemeritat omagiu care încearcă să se ridice cât mai aproape de înălţimea poeziei lui, un omagiu de înaltă ţinută artistică, chiar aici la “acasa” lui, chiar în faţa casei părinteşti, omagiu datorat unui alt artist ploieştean, sculptorul Ştefan Macovei.
De azi înainte, urbea noastră – „colţ de inimă şi ruptură de aripă de înger … oraş festiv al limbii române …”- îşi va aminti de cel mai mare poet care s-a născut vreodată pe aceste meleaguri, bucurându-se de chipul lui senin imortalizat în bronzul parcă însufleţit în curtea casei natale.
De azi, 13 decembrie 2013, toţi prietenii lui Nichita, toţi oaspeţii Casei sale memoriale, îl vor putea vedea, adolescent fericit în această casă de poveste, “cu reci gutui”, “O casă albă cu un cat, fără ornament, amintind de casele ţărăneşti din satele de câmpie”, aşa cum atât de inspirat o descria Ioan Grigorescu.
De azi înainte, în faţa casei natale, la numărul 1 de pe strada ce-i poartă astăzi numele din fosta mahala Piaţa Sârbească, veşnic tânărul Nini ne va veghea cu privirea-i luminoasă şi blândă, cu ochii mari sub fruntea înaltă, privind spre poarta de intrare, parcă aşteptând cu nerăbdare oaspeţi, prieteni, aşa cum îi primea întotdeauna, cu voioşia şi generozitatea specifice unui suflet nobil, pe toţi cei care-i treceau pragul.
Să ne amintim deci, împreună, şi în această a 30-a iarnă fără el, de dragul nostru Nichita şi să ne cufundăm în liniştea creatoare, dar stimulatoare a casei care încă păstrează urmele copilului şi adolescentului Nini care va deveni poetul de geniu, emblemă a oraşului nostru, mereu uimitorul Nichita Hristea Stănescu.
Pentru noi, ploieştenii, Nichita trăieşte şi va trăi etern, aşa cum trăieşte în şi pentru literatura română căreia i-a dat strălucire şi culoare, simbol şi prospeţime. Pentru noi, Nichita este sufletul fierbinte al acestor locuri grele de semnificaţie şi al tuturor zilelor ce trec în goana lor de neoprit peste amintirile dragi şi preţioase.
Muzeul Memorial “Nichita Stănescu” din Ploieşti aduce un prinos de recunoştinţă şi de mulţumire, în numele tuturor iubitorilor de… Nichita, către artistul ploieştean care ne-a prilejuit imensa bucurie de a-l putea privi în ochi în fiece clipă pe Nini şi, prin el, imensitatea poeziei lăsate moştenire eternităţii româneşti.
Muzeul Memorial “Nichita Stănescu” din Ploieşti nu va înceta să rămână credincios crezului său, atât de bine exprimat de bine cunoscutul scriitor şi cineast prahovean – văr al poetului – omul de vastă cultură, Ioan Grigorescu: „Nichita a fost. Şi, mai ales, este. Ne este. Îl avem în patrimoniul de suflet, de unde nu există smulgere”.
prof. Carmen Guef – muzeograf
Muzeul Memorial „Nichita Stănescu“ Ploieşti
