Polieuct şi Nearh au fost doi ostaşi, buni prieteni între ei, în zilele împăratului Deciu, la anul 250. Locuinţa lor era în Meletina, cetatea de căpetenie a Armeniei. Nearh era creştin, iar Polieuct, cu toate că nu era botezat, iubea învăţătura creştină. Şi de aceea, când împăratul Deciu a dat poruncă aspră împotriva creştinilor, fără să se teamă, Polieuct, plin de râvnă, a smuls idolii pe care pâgânii îi duceau spre altare, la închinare, şi i-a aruncat la pământ şi i-a călcat în picioare. Toată lumea, împreună cu Nearh, prietenul său, a rămas uimită de această faptă neaşteptată. Felix, care era socrul lui Polieuct şi care avea împuternicire de la împărat să prigonească pe creştini, a văzut cu ochii lui ce a făcut ginerele său şi a încercat să-l înduplece să se închine din nou la zei. Şi pentru că într-un final nu a reuşit nici cu vorbă bună, nici trimiţând-o pe soţia lui să-i vorbească, nici cu bătaie, socrul său a dat poruncă să-i taie capul.
