Fracturarea hidraulica poate avea, ca orice alta activitate umana, si anumite riscuri (I)

• susţine dr. ing. Constantin Crânganu, profesor la Graduate Center şi Brooklyn College, The City University of New York

Cristina D.

În contextul în care, în România, tema gazelor de şist continuă să fie una sensibilă, iar discuţiile şi temerile au atins şi judeţul nostru având în vedere că, de ceva vreme, se derulează prospecţiuni în mai multe comune, a văzut lumina tiparului, spre sfârşitul anului trecut, o carte – ,,Gazele de Şist şi Fracturarea Hidraulică. Între mit şi realitate’’ – scrisă de profesorul dr. ing. Constantin Crânganu. După cum v-am informat la vremea respectivă, volumul care a fost lansat şi la UPG Ploieşti se adresează în primul rând publicului larg, având un limbaj accesibil. De altfel, sunt inserate în carte inclusiv fragmente din dialogurile purtate de autor cu cititorii pe platforma contributors.ro, unde a răspuns şi s-a confruntat cu opinii pro şi contra fracturării hidraulice şi exploatării gazelor de şist. Constantin Crânganu este profesor de geofizică şi geologia petrolului la Graduate Center şi Brooklyn College, The City University of New York. Anterior, între anii 1980 şi 1993, a fost asistent şi lector la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, Facultatea de geografie-geologie. În 1993 a fost declarat câştigătorul primului concurs naţional din România post-comunistă pentru prestigioasa bursă Fulbright oferită de Congresul SUA. Cu ocazia prezenţei la UPG, renumitul profesor a avut amabilitatea să ne acorde un interviu.

– Aţi scris volumul ,,Gazele de şist şi Fracturarea Hidraulică. Între mit şi realitate’’ într-un timp record, din aprilie şi până în luna iunie 2014. Care au fost motivele care v-au determinat să o scrieţi atât de prompt ?
– Există mai multe puncte de pornire care au generat această carte. Un moment este legat de toamna anului 2010, când am petrecut un an sabatic (n.n. – la fiecare şapte ani profesorii din universităţile americane au libertatea să petreacă un an cum vor: pentru cercetare, pentru călătorii etc.) în România. Atunci m-am reîntors la fosta mea universitate din Iaşi ,,Al.I.Cuza’’, unde am predat nişte cursuri, iar un fost student, actual lector acolo a venit cu o bucată de argilă neagră şi mi-a zis să miros. Atunci am realizat că aceea este o argilă gazeiferă – aur curat în SUA – pentru că din ea se scoate gazul de argilă. Nu exista atunci termenul gaz de şist. La puţin timp după această întâmplare, am fost invitat la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca să susţin o conferinţă despre schimbările climatice. În timpul discuţiilor cu colegii clujeni i-am întrebat ce ştiu despre shale gas şi fracturarea hidraulică. Răspunsul lor, ca şi al colegilor ieşeni, a fost „nu ştim nimic”. Atunci am propus constituirea unui consorţiu academic româno-american care să studieze distribuţia în suprafaţă şi în adâncime a argilelor gazoase din România. Am întocmit un plan de studii necesare şi am sfătuit colegii români să caute resurse financiare pentru realizarea acelor studii, ţinând cont că eu din 1993 am urmărit şi am participat în SUA, prin studii proprii, la producerea unor importante cantităţi de gaze şi ţiţei prin fracturarea hidraulică a rocilor surse. Apoi au urmat protestele din oraşul meu natal, Bârlad, şi am văzut (pe YouTube) inclusiv oameni din comuna Fruntişeni, de unde sunt şi bunicii mei, mărşăluind cu lozinci într-o engleză perfectă – „Chevron, frack off!” (Chevron, fără fracturare !) Atunci am spus şi eu – „Enough is enough!” (Gata, până aici !). Parafrazându-l pe un politician irlandez, Edmund Bruke, am ajuns la concluzia că ,,pentru ca ignoranţa să triumfe este suficient ca oamenii care ştiu ceva să tacă din gură’’. Mai mult decât atât, un coleg geolog şi bârlădean pe deasupra, dr. ing. Costel Postolache, editorul acestei cărţi, mi-a sugerat să scriu ceva pentru a împrăştia fumul înecăcios al dezinformării, relei voinţe sau purei ignoranţe. Rezultatul este cartea de faţă. Cred că este nevoie ca noi cei care cunoaştem ceva să vorbim, pentru că de fapt cel mai mare duşman al cunoaşterii nu este ignoranţa, ci iluzia cunoaşterii.
– Ce sunt de fapt gazele de şist ?
– În primul rând, trebuie spus că nu există gaze de şist; este o traducere incorectă. O aberaţie, pentru că şisturile sunt roci metamorfice care nu au nimic de-a face cu gazele naturale. Cum s-a ajuns aici ? Prin 2010, în Pennsylvania, la un festival de film modest, a fost lansat un documentar ,,Gasland’’, în regia lui John Fox. Filmul a avut doar vreo 5000 de spectatori, însă după ce a fost piratat şi pus pe you tube a devenit viral pentru zeci de milioane de spectatori. Au fost în jur de 29.000 de versiuni traduse, una fiind şi în limba română, titrate de diverse persoane. Cel care a titrat prima dată a făcut-o dintr-o versiune franceză, motiv pentru care ,,les gaz de şhiste’’ l-a tradus cuvânt cu cuvânt şi aşa au apărut gazele de şist… Termenul corect acceptat de geologii români este gaz din argilite. De asemenea, în România termenul corect utilizat de geologi nu este fracturare hidraulică ci fisurare hidraulică, pentru că ne referim la fisuri de dimensiunea unui grăunte de nisip, adică un sfert de milimetru ori fracturare înseamnă o crăpătură mare.
– Ce sunt prospecţiunile, exploatarea prin fracturare hidraulică ?
– Orice activitate de exploatare de resurse minerale – fie că ele sunt, hidrocarburi, fie că sunt minereuri, cărbuni – trebuie să parcurgă trei etape. În prima etapă, se face prospecţiunea pe suprafaţă şi pe baza acesteia se delimitează viitoarele perimetre care vor servi pentru etapa a doua, care este cea de prospecţiune geologică şi geofizică. În această etapă, de obicei se sapă câte o sondă sau două – trei, care urmăresc să contureze ceea ce se găseşte în adâncime. Adică, trebuie să afle care este grosimea formaţiunii care interesează, care sunt proprietăţile geologice ale acestei formaţiuni. Dacă suntem pe domeniul gazelor, ne mai interesează şi alte proprietăţi, cum ar fi porozitatea, permeabilitatea, gradul de maturizare, conţinutul de materie organică. Aceste proprietăţi pot fi obţinute numai dacă se extrag carote, adică nişte bucăţi de rocă din interiorul forajului. Acestea se trimit la laboratoare specializate şi, după un anumit număr de luni, se întorc rezultatele. Atunci se poate face o analiză serioasă a acestor rezultate şi se stabileşte dacă este necesar să se treacă la ultima fază – exploatarea. În funcţie de gradul de îmbogăţire al substanţei respective, exploatarea poate să dureze un an, doi, trei. Ceea ce se face la noi în ţară, la Pungeşti, Timişoara, Oradea, Prahova, sunt doar prospecţiuni.

(Va urma)