Leon Chirila
Cu siguranţă, marele povestitor Ion Creangă şi-a scris Amintirile din copilărie pentru că, probabil, i-au marcat, i-au întipărit, pentru totdeauna în minte, „jocurile şi jucăriile” acelei perioade. Şi nu cred că sunt puţini cei care, cu multă nostalgie, îşi amintesc, aidoma povestitorului, de anii fără de griji, de frumuseţea anotimpurilor vârstei când gândurile nu-ţi sunt decât la joacă. Şi pentru că, în aceste zile trăim efervescenţa întâmpinării sărbătorii Naşterii Domnului, chiar dacă vârsta nu-mi mai permite să fiu „actor” în vreo trupă de colindători, îmi sunt destul de clare în memorie, multe dintre „întâmplările” din perioada copilăriei de acum vreo şase decenii.
Trăiam în sudul Moldovei, într-un sat aşezat printre dealurile Covurluiului, şi mă bucuram nespus de venirea sărbătorilor iernii. Pentru Crăciun, pregăteam „steaua”, la care lucram cu fratele meu şi un verişor, câteva seri la rând. De regulă, stricam o sită de mălai de la care foloseam doar „veşca” (cercul acela lemnos) şi aruncam sita metalică. Steaua – aidoma Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul – avea patru colţuri pe care le uneam cu patru, cinci rânduri de sârmă sau sfoară mai grosuţă, pe care lipeam numeroase hârtii colorate, iar în veşcă aşezam şi un mic clopoţel care, când mişcam ritmic steaua, ne dădea ritmul cântecului. Cântam astfel, „Trei crai de la răsărit/ Spre Steaua-au călătorit/ Şi au mers precum cetim / Până la Ierusalim / Acolo când au ajuns / Steaua lor li s-a ascuns / Şi-au început a căuta / Prin oraşe a-ntreba / Unde, unde s-a născut / Un Crai Mare de curând. / Iar Irodul Împărat / Auzind s-a mâniat / Şi-a tăiat Irod, copii / Pân’ la paisprezece mii./ Pe Hristos nu l-a aflat, / Domnul Sfânt L-a apărat!” Iar când terminam cântarea, uram gazdelor sănătate şi „La mulţi ani!” Asta se întâmpla dimineaţa, în zilele Crăciunului. De asemenea, tot în grupe de copii mergeam cu cântecul „Sculaţi, sculaţi gospodari,/ Florile dalbe sunt de măr / Că vă vin colindători, /Florile dalbe sunt de măr…” Dar cele mai interesante colinde erau cele ale „mocănaşilor”, adică a unor cete de tineri care, îmbrăcaţi în costume populare interpretau, în faţa uşilor gospodarilor, o scenetă cu Anul Nou şi Anul Vechi, cu boierul şi sluga, cu omul bun şi omul rău, cu jandarmul şi judecătorul, aceştia fiind, de asemenea, îmbrăcaţi în straie specifice.
La fel de bogate erau şi zilele de la trecerea dintre ani. Astfel, în seara de Ajun, pluguşorul era „capul de afiş” pentru majoritatea copiilor care, după invariabilul „Aho, aho, copii şi fraţi / Staţi un pic şi nu mânaţi / Şi cuvântul mi-ascultaţi…” ţineau morţiş să spună că „Noi nu suntem de ici-colea, / Suntem tocmai de la Cuca / Unde-i mămăliga cât nuca / Şi-o păzesc doisprezece cu măciuca / De n-apucă nici furnica…”. În sat, însă, se formau trei grupuri de colindători-plugari: Plugul mare – al băieţilor liberaţi de armată, Plugul mijlociu – al celor care se pregăteau de armată, şi plugul mic – format din copii din clasele V-VII. De asemenea, seara, la ferestrele luminate ale caselor, veneau urătorii cei bătrâni care, în textele lor, introduceau şi fapte sau întâmplări din viaţa satului şi glume la adresa gazdelor, urătorii fiind însoţiţi, invariabil de…”buhai”, un instrument specific care scotea nişte sunete prelungi, precum taurii. Iar în dimineaţa Anului Nou, era rândul fetelor să umble cu semănatul, adică, intrau în casele oamenilor şi, aruncând, pe podea, o mână de grâu, rosteau urarea „Sănătatea Noului!”.
Fireşte, toate acestea şi încă multe altele din vremea copilăriei vor rămâne nealterate în memoria fiecăruia dintre noi, probabil mai puţin a celor de la oraşe, unde tradiţia populară, precum bine se observă, a devenit o „tradiţie mercantilă”!
