Răzvan Radu, muzeograf
Pe teritoriul României, cultura nu a cunoscut întrerupere, iar civilizația scrisului numără peste 2000 de ani, începând cu tăblițele de lut de la Tărtăria până la modernele tipografii ale contemporaneității. Scrierea dacică a fost considerată ca dispărută într-un moment dat al istoriei, scriindu-se grecește, latinește, slavonește, până când actuala limbă română s-a format și s-a desăvârșit, concretizând forma cea mai potrivită de scriere. Vechimea civilizației scrisului, pe teritoriul României, dovedește nevoia de cultură, interesul profund pentru lumină și rațiune, respectiv toate exprimările unei vieți spirituale. O dovadă elocventă în acest sens este faptul că, la numai cincizeci de ani de la apariția tiparului inventat de Gutenberg, pe teritoriul patriei noastre s-a tipărit prima carte în anul 1508. Introducerea tiparului în spațiul românesc nu a înlăturat cartea manuscrisă, foarte des ilustrată cu miniaturi, de o certă valoare artistică pe plan european, acesta cunoscând forme variate și complexe, tipărindu-se deopotrivă cărți în limba română, greacă veche, neo greacă, slavonă, latină, germană, maghiară, ebraică și arabă. Trăsăturile spirituale ale unui popor apar întâi pe cale orală și mai târziu îmbracă haina scrierii, a scrierii de mână la început, și ulterior a scrierii tipărite. În anul 1961, într-un sat de pe Mureș, arheologii români au descoperit trei tăblițe de lut ars care reprezintă scene de vânătoare, fiind o formulă de scriere ideografică, cea mai veche urmă de scriere aflată pe teritoriul românesc, din mil. IV-III a. Chr. Urmează perioada geto-dacă, poporul geto-dac vorbind o limbă proprie, alfabetul fiind opera preotului dac Deceneu sec. I a. Chr. Anul 87 a. Chr. menționează o scrisoare a lui Decebal către împăratul Domițian și un mesaj trimis de daci lui Traian (102 p. Chr.), scris cu litere latine în limba dacă, pe o ciupercă de dimensiuni mari, îndemnându-l la un tratat de pace. Alfabetul dacilor se compune din semne dacice, litere grecești și latine, cea mai cunoscută fiind inscripția dacă în litere latine „Decebalus per Scorilo” (Decebal fiul lui Scorilo), descoperită pe un vas de la Sarmizegetusa. După cucerirea Daciei începând cu secolul al II-lea p. Chr., limba și scrierea latină se generalizează pe teritoriul nostru, numeroase dovezi provenind din inscripțiile romane săpate în piatră sau bronz. De asemenea, tăblițe de ceramică au fost descoperite la fortăreața Gornea 294-300 p. Chr. Jud. Caraș-Severin, sau texte în limba latină păstrate pe tăblițe cerate din exploatări miniere aurifere de la Roșia Montană. Latina populară se deosebea de latina clasică scrisă, fiind mai simplă în toate aspectele ei (fonetic, morfologic și sintactic). Lexicul latinei populare explică clar originea multor cuvinte românești, simultan cu limba și alfabetul latin, în Dacia uzitându-se, de exemplu, limba greacă și alfabetul elin, până la jumătatea secolului al XIX-lea.
Cea mai veche atestare a unui fonetism român este inscripția cu numele PETRE, imprimată cu caractere grecești, pe un vas de lut descoperit la Capidava jud. Constanța, datând din perioada post hunică. În sec. al III-lea apare pe teritoriul nostru un nou alfabet din litere rune (runele), folosit de goții aspați, temporar la Nordul Dunării. Totodată, influența slavă a fost decisivă începând cu sec. V-VI, romanii împrumutând literele alfabetului slav, numit și chirilic, având la origine 45 de semne. În 1787, cărturarul Ienăchiță Văcărescu reduce alfabetul chirilic la 33 de semne, pentru ca, în 1828, Ion Heliade Rădulescu să-l modifice la 28 de semne. Trecerea la alfabetul latin s-a realizat treptat, printr-un alfabet de tranziție, folosit de toți scriitorii clasici. Între anii 1850-1858, „Eforia Școalelor Naționale” a elaborat reguli de înlocuire a acestui alfabet, iar în 1862 Alexandru Ioan Cuza a emis decretul hotărâtor de folosire a alfabetului latin. Au existat însă și tendințe anterioare secolului al XIX-lea de utilizare a alfabetului latin, respectiv tipărirea la Viena în 1779 a unei cărți de rugăciuni, de Samuil Micu, pentru a demonstra faptul că literele latine sunt capabile să exprime grafic gândirea românească. De asemenea, au mai fost folosite și alte tipuri de alfabet: liturghierul în limba georgiană imprimat la Tbilisi, cuprinzând șase versuri românești cu litere georgiene, sau o culegere de poezii românești, imprimate cu litere grecești la Constantinopol în anul 1830. Limba latină populară a fost limba vorbită de populația care a colonizat provincia Dacia, fiind temelia romanității limbii române, o romanitate specifică, orientală. Limba română, „înconjurată de limbi din diferite familii”, din care s-au făcut unele împrumuturi lingvistice, are o puternică individualitate în familia limbilor neo latine. Fondul principal de cuvinte românești referitor la carte și scris este de origine latină: a scrie, scriitor, carte, hârtie, față (cu sensul la pagină), foaie, cap (cu sensul la capitol), pană (de scris), lege, scriptură, istorie, spun și spunere, rost (la scris și vorbă). După scrierea lapidară, manuscrisele reprezintă a doua formă de scriere pe teritoriul românesc. Începând cu secolul al XI-lea, ea s-a aplicat pe pergament și hârtie, dispunând de materiale importate din zona germanică. Prima moară de hârtie s-a înființat în 1545 lângă Brașov, de meșteri germani și polonezi, prin grija brașovenilor Ioan Benkner și Ioan Fuchs, în 1646, Matei Basarab înființând și el o moară de hârtie pe Olt, conform documentului prezent în expoziția permanentă a „Casei Domnești” de la Brebu – sec. al XVII-lea , judeţul Prahova. Scrisul și cultura latină devin discipline de învățământ în școli capitulare (pe lângă mânăstiri) și orășenești, încă din secolul al XIII-lea, la Oradea și Alba- Iulia. O lucrare importantă pentru zona transilvană a fost „Breviarum Transilvanicum”- 1461, atribuită lui Nicolae de Turda. În secolul al XV-lea, în Țara Românească, monahul Nicodim de la Tismana scria o evanghelie în limba slavonă (1404-1405) și în Moldova la 1429 se scria și miniaturiza Tetraevanghelul, de către Gavriil din mânăstirea Neamț, străveche ctitorie a Mușatinilor și rectitorită de Ștefan cel Mare după 1460. Cel mai prodigios și talentat miniaturist al „școlii moldovenești” a fost Anastasie Crimca – secolul al XVI-lea, ctitorul mânăstirii Dragomirna, păstrându-se până azi doar douăsprezece lucrări, de o aleasă execuție, capodoperele sale ducând faima Dragomirnei în toată peninsula Balcanică. Introducerea tiparului în Țările Române (sec. al XVI-lea) are loc datorită voievodului Țării Românești Radu cel Mare (1495-1508), ctitorul mânăstirii Dealu de lângă Târgoviște, focar de cultură medievală românească. Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung (1521) este cel mai vechi document scris în limba română, cu referire la mișcările militare ale Otomanilor la Dunăre și trecerea lui Mohammed-Beg prin Țara Românească. Prima carte tipărită la noi a fost Liturghierul lui Macarie – 1508, urmat în 1510 de Octoih și a treia în 1512 Tetraevanghelul, toate în limba slavă, tipărite pentru glorificarea și folosul cititorilor creștini, pentru a-i instrui, după spusele lui Macarie însuși. În Transilvania, se va evidenția într-un mod deosebit activitatea lui Coresi (cca. patruzeci de volume), promovând limba română, în mod special înlocuirea cărților bisericești slavone: Liturghier, Apostol, Cazanii, Tetraevanghel și Psaltirea; în perioada 1557-1582, alături de pleiada de cărturari din Șcheii Brașovului: Dobre, Iane, Voicu și Mihai, unde ființa prima școală românească, în jurul bisericii sf. Nicolae. Cercetările lingvistice din secolul al XX-lea au descoperit, însă, înaintea lui Coresi, ca prim tipograf în limba română, pe Filip Moldovanul la 1521, venit dinspre zona Siretului la Sibiu, și anume: un Catehism românesc (1544), Tetraevanghel slav (1546) și Tetraevanghel slavo-român (1551-1553). Susținut moral și material de către domnitorul Constantin Brâncoveanu (1688-1714), tipograful de origine transilvăneană Mihai al lui Ștefan (Mihai Iștvanovici) s-a numărat printre acei intelectuali patrioți care au contribuit la unitatea națională a românilor, prin intermediul cărților în limba română. Alături de Cazania lui Varlaam – Iași 1643, Chiriacodromionul a fost una dintre cărțile cele mai apreciate din epocă. În epoca Mateiană, la mânăstirea Govora jud. Vâlcea, s-a tipărit la 1640 prima carte în limba română, Pravila de la Govora, urmând ca, doisprezece ani mai târziu, la Târgoviște, în 1652 să vadă lumina tiparului „Îndreptarea legii“ – cod legislativ ce reglementa condițiile juridice de dezvoltare a vieții laice și ecleziastice, ambele cu referire la unitatea poporului român și a limbii literare române. În predoslovia „Psaltirii slavone” de la 1638, domnitorul Matei Basarab (1632-1654) afirma: „Vă rog dar pe voi conlocuitorii țării noastre și mai ales pe voi frați ce veți fi după noi și cu voia lui Dumnezeu veți stăpâni această țară, să păstrați cu îngrijire acest dar, vreau să zic această tipografie, păzind-o cu îngrijire ca un dar prea cinstit, păstrând-o în stăpânirea noastră sigură și nevătămată în veci, căci este o comoară mai scumpă decât toate comorile pământești, căci aurul și argintul și pietrele sunt comori scumpe ce înfrumusețează vremelnic trupurile, iar comoara aceasta înfrumusețează sufletele omenești”. Elina Doamna, soția lui Matei Basarab, supranumită de Nicolae Iorga „Patroana literară a românilor”, alături de fratele acesteia Udriște Năsturel, cel mai de seamă cărturar al epocii sale, a contribuit decisiv la începutul reformei culturale românești, prin inițiativele sale remarcabile de traducere în limba română a unor cărți de faimă europeană, precum „Imitațiunea lui Hristos” sau alte scrieri cu caracter educativ. Familia Cantacuzino a continuat opera de răspândire a „luminii de carte și limbă română”, culminând cu apariția în 1688 a primei Biblii în limba română cu alfabet chirilic, tipărită la inițiativa domnitorului Șerban Cantacuzino (1640-1688) în tipografia mânăstirii Snagov, sub îndrumarea logofeților Radu și Șerban Greceanu, capodoperă a literaturii religioase medievale românești. Renașterea culturală Brâncovenească va încheia cu succes eforturile iluștrilor predecesori, mitropolitul Țării Românești Antim Ivireanul (1708-1716) reușind să introducă definitiv limba română în cărțile de cult creștin ortodox. O mare parte din tipăriturile sale – Evanghelii, Floarea darurilor, Mărgăritare – se pot admira în colecția bibliofilă a „Casei Domnești” de la Brebu, ctitorită de Matei Basarab la 1640 și rectitorită de Constantin Brâncoveanu între 1689-1690.
Cultura română a avut întotdeauna generozitatea proprie poporului român, de a refuza exclusivismul și închiderea, cartea și limba română fiind flacăra vie pentru afirmarea conștiinței naționale, a unității și latinității, într-o zonă geografică preponderent slavă și cu permanente influențe orientale.
