arhg. Marinela PENEŞ,
Manager, Muzeul Judeţean de Istorie
şi Arheologie Prahova
Fortificaţia romană situată pe dealul „Grădiştea” între văile Ogretinului şi Drajnei a fost construită încă din timpul primului război daco-roman, desfăşurat între anii 101-102 p.Chr. Meritul descoperirii castrului îi revine lui M.D.Bazilescu, profesor la Drajna, care a înştiinţat, în anul 1883, Ministerul Instrucţiunii Publice despre descoperirile făcute în timpul lucrărilor agricole. Existenţa fortificaţiei a fost semnalată ştiinţific de arheologul Grigore Tocilescu încă din anul 1888, prin publicarea unor ştampile cu numele unităţilor militare cantonate aici.
Primele cercetări sistematice au fost efectuate de arheologul Gheorghe Ştefan, între anii 1937-1940, când s-a constatat că acest castru are formă dreptunghiulară (176×200 m).
În prima fază a fost realizată o fortificaţie cu palisadă, şanţ şi val din pământ, construcţie ridicată probabil în toamna-iarna anului 101 p.Chr., care a funcţionat până la al doilea război daco-roman. Faza a doua de construire şi funcţionare a castrului, 106-117/118 p.Chr., este marcată de un zid dublu de piatră (185×190 m). Castrul a fost ridicat în timpul împăratului Traian (98-117p.Chr.) de unităţi aparţinând legiunilor armatei romane din provincia Moesia Inferior: I Italica, V Macedonica, XI Claudia Pia Fidelis şi din Cohors I Flavia Commagenorum. Garnizoana militară avea zidurile incintei din piatră, în interior clădiri monumentale construite din piatră şi cărămidă prevăzute cu sistem de încălzire – hypocaust, sistem de aducţiune a apei şi de canalizare.
Săpăturile arheologice desfăşurate în perimetrul castrului au scos parţial la lumină: zidurile de nord şi vest; porţile de nord şi vest; via sagularis – drumul principal; clădirea comandamentului, templul, clădirea comandantului. Recent, investigaţiile arheologice au delimitat integral clădirea comandantului – praetorium. Locuinţa comandantului are cinci încăperi delimitate de ziduri groase (50 – 60 cm) de piatră calcaroasă (înălţime 0,6–1m) sau de cărămidă, cu podele de mortar sprijinite pe pilele hypocaustului. Cea de a şasea încăpere, baia – pavată opus spicatum, este prevăzută cu un bazin cu trepte şi bazinete de colmatare. Sistemul de încălzire principal, cu un praefurnium monumental amplasat pe mijlocul laturii vestice a clădirii, deserveşte bazinul, baia şi camera sud-vestică. Alte două instalaţii de încălzire amplasate pe latura sudică a clădirii deservesc cele trei încăperi aferente prin canale practicate şi delimitate de cărămizi, prin fundaţiile zidurilor şi sub podele.
Se remarcă pragurile necesare acceselor în şi între încăperi; un hol şi o încăpere de mici dimensiuni pavate cu cărămizi ştampilate (I Italica); treptele de acces în clădire amplasate în zona nord-vestică, cele de acces în praefurniumurile sudice; o posibilă terasă acoperită, pavată cu dale mari de piatră (gresie) cât şi zona anexelor din nordul clădirii pavată cu dale mari (60×40 cm) de cărămidă.
Din cercetări s-a colectat un bogat material arheologic: ceramică dacică şi romană, monede din perioada 88 – 117 p.Chr., piese de port şi podoabă, piese de armament şi harnaşament, precum şi material de construcţie, cărămizi, ţigle şi piese de pavaj, ştampilat cu însemnele unităţilor militare cantonate aici.
Castrul roman aparţinea de provincia Moesia Inferior, care, între anii 101 – 117/118 p.Chr., stăpânea şi teritoriul aflat la nord de fluviul Dunărea. Principalul rol al castrului era acela de a supraveghea populaţia geto-dacică din nordul Munteniei, constituind o bază militară importantă în cadrul acestui teritoriu.
Plasarea Castrului roman de la Drajna de Sus în apropierea cetăţii dacice de la „Cetăţeaua“ – probabil antica „Ramidava“ – îi conferă o poziţie deosebită în regiune, pe „Drumul Sării“, bogăţie locală recunoscută şi exploatată în epocă, către Transilvania, prin pasul de la Tabla Buţii. Este cea mai mare bază militară romană din judeţul Prahova, pe acelaşi aliniament cu castrele romane de la Mălăieşti şi Târgşoru Vechi. Din punct de vedere topografic, cele trei castre sunt amplasate în apropierea unor fortificaţii de epocă getică (Tinosu, Coada Malului, Gura Vitioarei, Făget, Homorâciu), care în marea lor majoritate sunt utilizate până în preajma pătrunderii trupelor romane în Muntenia, prilejuită de războaiele purtate de împăratul Traian împotriva dacilor conduşi de Decebal. Cu privire la prezenţa celor trei castre în zona râurilor Prahova şi Teleajen există mai multe opinii. O ipoteză mai veche percepe linia de castre Târgşor – Mălăieşti – Drajna ca o linie de apărare construită de Traian. Teza este sprijinită pe descoperirile monetare de la Drajna de Sus şi Târgşoru Vechi. Opinii mai noi susţin că prezenţa celor trei castre poate fi legată de protejarea şi controlul strategic al armatei romane asupra drumului care lega Dunărea Inferioară de principala trecere spre sud-estul interiorului arcului carpatic. Prin acest control se urmăreau observarea cât mai eficientă a mişcărilor trupelor conduse de Decebal şi posibilitatea unei intervenţii rapide a trupelor romane concentrate în zona Durostorum. Romanii stapânesc efectiv regiunea cel puţin până la începutul domniei lui Hadrian (117-138 p.Chr.). Momentul final al utilizării acestor castre din partea de est a Munteniei poate fi pus pe seama reformei lui Hadrian privind graniţele noii provincii Dacia. După pacea încheiată cu roxolanii, romanii au abandonat teritoriul de est al Munteniei, implicit şi Castrul de la Drajna de Sus.
Astăzi, conservarea şi punerea în valoare a clădirii comandantului, cât şi cercetarea întregului castru, devenit prin grija autorităţilor prahovene domeniu public, reprezintă un proiect prioritar de valorificare turistică şi ştiinţifică a zonei cu un potenţial istoric, arheologic şi etnografic remarcabil.
