Prahova sub povara războiului
Profesor Eugen Stănescu – cercetător ştiinţific
Bilanţul celor 52 de luni ale Primului Rãzboi Mondial cuprinde cifre zguduitoare, pe care datele statistice nu le pot exprima decât parţial. Tragedia trãitã de omenire în anii 1914-1919 înseamnă, între altele, antrenarea treptatã în rãzboi a 28 de state, mobilizarea a aproximativ 75 milioane de oameni, 10.000.000 soldaţi morţi, 3.000.000 soldaţi dispãruţi, 13.000.000 de civili morţi, 20.000.000 de rãniţi, 9.000.000 orfani de rãzboi, 5.000.000 vãduve de rãzboi, 331,6 miliarde de dolari-cheltuieli militare directe ale beligeranţilor, 225 miliarde de dolari-datoria statelor beligerante, 36,9 miliarde de dolari-pagube pricinuite de rãzboi.
Considerat, în epocă, un judeţ mare, ca suprafaţă şi resurse, cu o pondere importantă a populaţiei şi numeroase dezvoltări economico- sociale, precum şi cu câteva structuri militare bine articulate, judeţul Prahova a fost masiv implicat în război încă de la momentul declanşării acestuia, vecinătatea cu graniţa austro-ungară, reprezentată de Ardeal, impunând o asemenea prioritate.
Astfel, pe data de 14 august 1916, la ora 8 şi un sfert seara, se declanşează primele operaţiuni armate pe teritoriul judeţului, „Grupul de Acoperire Predeal” ocupă gara Predeal şi pantele ce coboară spre Valea Timişului.De la Predeluş şi Bratocea pornesc trupele din regimentele 7 Prahova, 9 şi 32 Dorobanţi-Mircea Ploieşti. De la Tabla Buţii, intră în acţiune Regimentul 8.La o atât de rapidă şi concertată mobilizare a efectivelor, fireşte că răspunsul inamicului este şi el prompt, încât pe 29 septembrie, în replică, poziţiile româneşti din Predeal sunt supuse unor puternice bombardamente de către trupele germane şi austro-ungare. Rezistenţa românească este dârză, dar, după nici două săptămâni de presiune, Predealul este cucerit şi ocupat.Imediat, alte contraatacuri se succed cu repeziciune, ele conducând ulterior la pierderea oraşului Azuga.
Extinderea frontului, spre interiorul judeţului, devine, în acest fel, iminentă.În a doua jumătate a lunii octombrie 1916 au început lupte grele,mai întâi în nordul judeţului.Urmare a acestora, prin cucerirea vârfului Clăbucet – la 18 octombrie, şi a Dihamului-la 21 octombrie, linia de apărare este pierdută.În acest fel, tăvălugul războiului prinde din ce în ce mai mult teren.În ordine, pe 13 noiembrie, oraşul Sinaia suferă primul bombardament al aviaţiei germane. Apoi, rând pe rând, sunt supuse tirului aerian Schela Băicoi şi oraşul Ploieşti. După o lună de lupte înverşunate, pe acest traseu, la început de decembrie, oraşele Buşteni şi Sinaia vor fi ocupate de către trupele germane şi austro-ungare. Aproape concomitent, sunt părăsite şi poziţiile noastre din zona Bratocea.
O puternică lovitură se dă Ploieştiului, acesta fiind de fapt ţinta principală a desfăşurării de forţe. Pe 23 noiembrie, oraşul este ocupat şi, după lupte grele, purtate intens în jurul său, Regimentul 32 Mircea îşi va retrage efectivele spre est. În înaintarea lor, trupele germane ocupă, pe 29 noiembrie, şi oraşul Mizil, după ce ostaşii noştri opuseseră succesiv rezistenţă de-a lungul Cricovului, Prahovei şi Ialomiţei. Aşa se face că, în prag de iarnă, judeţul Prahova va intra în întregime sub jurisdicţia lui Militar Verwaltung in Rumanien, care se instalase, deja, în Bucureşti, pe 14 decembrie, având atribuţii administrative, poliţieneşti, economice, culturale şi de propagandă.
Pe acest fond, care viza consolidarea ocupaţiei, în urma acţiunilor cuceritorilor, începând cu luna februarie 1917, se trece la restaurarea fermă a industriei petroliere. Motivul principal: maşina de război germană avea nevoie de combustibil şi instalaţiile noastre puteau să-l furnizeze şi sub comandă străină. Rafinăriile Standard şi Vega din Ploieşti vor fi primele care îşi reiau activitatea. La Câmpina încep, de asemenea, să lucreze în rafinării aproape 350 de oameni, dar şi numeroşi soldaţi şi prizonieri români.
În ciuda dificultăţilor, formal, viaţa pare, totuşi, că îşi recapătă circuitele obişnuite. Semnul acestei parţiale normalizări este că, într-un spaţiu improvizat, pe 16 aprilie 1917, se redeschid cursurile Liceului „Sf.Petru şi Pavel” din Ploieşti, a cărui clădire găzduia Spitalul Crucii Roşii, încă din 20 octombrie 1916. În acelaşi timp însă, ocupanţii impuseseră în şcoli studiul limbii lor, preocupaţi fiind de o prelungire a statutului de stăpâni. Asemănător, în circumstanţele date, o serie de case de asigurări sociale îşi fac şi ele simţită prezenţa în Ploieşti, Buşteni, Azuga, Comarnic, Ţintea, Băicoi. Ca expresie a tendinţei de normalizare, de împăcare cu situaţia, după un an şi mai bine de ocupaţie, mai exact la 30 aprilie 1918, numărul sondelor aflate în funcţiune în Prahova ajunge la 387, având o producţie zilnică de 358 de vagoane. Angrenajele lor de funcţionare menţineau însă trează mişcarea de idei şi unitatea de spirit, forţa socială de organizare a împotrivirii contra ocupantului. Aceasta a şi favorizat, de altfel, valul de proteste de tip social care se declanşează în Câmpina şi Ploieşti, încă din vara anului 1918, mai ales la nivelul unităţilor petroliere, unde exista un puternic filon muncitoresc-sindical.
În tot acest interval, de multiple greutăţi şi adversităţi, fronturile se reorganizează şi ele,iar iniţiativele diplomatice ale aliaţilor sporesc. Armata română, parcă renăscută, va primi substanţiale întăriri, repurtând câteva victorii de răsunet, la obţinerea cărora trupele prahovene vor avea o importantă contribuţie. Atât pe câmpurile de bătaie cât şi dincolo de acestea, inamicul este lovit cu toate mijloacele. Semnele sfârşitului războiului sunt evidente pretutindeni. În acest context, la 5 martie 1918, se semnează, la Buftea, Tratatul preliminar de pace între România şi Puterile Centrale, pe baza căruia încep la Bucureşti, pe 9 martie 1918, tratativele în vederea încheierii păcii.
Simptomul pacifist şi pronaţional culminează apoi cu o serie de acţiuni care vor intra în istorie, favorizând constituirea României Mari. La această reuşită, Prahova şi-a adus, direct sau indirect, contribuţia ei de sudoare şi de sânge, de speranţă şi dăruire, înscriind o pagină glorioasă în analele româneşti.
