Luiza Rădulescu Pintilie
Ţin minte, din atât de frumoasa vreme a copilăriei mele, o poveste pe care mi-o amintesc mai mereu la început de octombrie, când se vorbeşte despre ceea ce s-ar cuveni să fie sărbătoarea celor ajunşi în toamna vieţii… În regatul în care un împărat dăduse poruncă să fie ucişi toţi bătrânii, un fiu milos reuşeşte să-şi ascundă tatăl. Iar la vremea urgiei care s-a abătut apoi, într-o zi, peste ţară, bătrânul ce fusese salvat de la moarte este singurul care-l povăţuieşte pe crudul împărat cum să recâştige libertatea poporului său.
Astăzi, e din nou 1 Octombrie. E ziua proclamată să fie, la nivel mondial, sărbătoarea vârstei a III-a. E ziua bunicilor şi a părinţilor noştri, într-un timp în care datele statistice spun că lumea are cel mai mare număr de vârstnici pe care l-a avut vreodată, iar aici, în România, numărul pensionarilor a depăşit 5 milioane de persoane. Trist este că, din povestea aceea care m-a făcut întâi să lăcrimez iar apoi să mă bucur, se repetă câte ceva până astăzi… Octavian Paler spunea că bătrâneţea începe ca toamna – cu melancolii, cu umbre care se lungesc, cu reverii şi dorinţe vagi. Din păcate, în iureşul vieţii noastre uităm prea des şi că toamna e de fapt anotimpul roadelor bogate, şi că bătrâneţea înseamnă mai întâi înţelepciunea, cunoaşterea şi experienţa adunate într-o viaţă de om şi abia apoi neputinţe, singurătate, resemnare. Ne sperie ploaia, depresiile şi nostalgiile de octombrie, ne revoltă adesea paşii înceţi ai celor ajunşi către amurgul vieţii, ne împiedică trecerea lor, sprijinită în cârjă ori în baston, exact pe strada, în piaţa, în magazinul, în autobuzul , în farmacia în care ne aflăm şi noi, cei care uităm că acelaşi timp ne va ajunge şi pe noi. Nu mai există împăratul care-şi doreşte un regat al tinereţii, dar sunt tot mai puţini şi fiii care-şi salvează părinţii, salvând de fapt prezentul lor şi viitorul propriilor copii. Dacă ne-am pleca mai des urechea, noi cei care ne credem veşnic în putere şi prea atoateştiutori, câte poveţe n-am putea primi de la bunicii şi părinţii pe care suntem privilegiaţi dacă îi mai avem în viaţă! Şi poate în regatul de acasă şi în cel al lumii în care suntem trăitori ne-am simţi ceva mai puternici în faţa urgiilor ce nu ocolesc pe nimeni dintre noi învăţând din demnitatea, din priceperea, din lupta cu care au trecut prin viaţă cei cărora le datorăm însăşi şansa de a fi.
Ce fericiţi sunt şi vor fi mereu copiii noştri cărora le mai pot spune dragii lor bunici poveşti din cărţi şi poveşti de viaţă ! Fără îndoială că e puternică o ţară care îşi sprijină devenirea pe braţe tinere şi idealuri îndrăzneţe. Cu siguranţă însă e binecuvântată doar atunci când nu-şi doboară la pământ stejarii falnici, rămaşi neîngenuncheaţi, până în toamna vieţii, chiar şi după atâtea şi atâtea vitrege furtuni. La mulţi ani!
