Luiza Rădulescu Pintilie
Aveţi perfectă dreptate dacă vă grăbiţi să mă certaţi: nu panseluţele sunt prioritatea unui oraş. Mai ales când străzile sunt „ciuruite”, când nu ajung banii pentru şcoli , pentru spitale sau pentru cantinele de ajutor social. De ce nu ajung, e o altă poveste, ştiută şi răsştiută ca s-o mai depănăm din nou. Şi, totuşi, v-aş ruga să încercaţi un rapid exerciţiu de imaginaţie: de mâine dimineaţă, în oraşul în care plecaţi spre serviciu, vă duceţi copilul la şcoală, vă întoarceţi de la spital sau, pur şi simplu, treceţi pe străzi, totul e beton şi asfalt. Un oraş-nici nu are importanţă numele lui !- fără un rond înflorit, fără o alee mărginită de plante ornamentale, fără un parc plin de flori şi de arbuşti. Închipuiţi-vă trecând, grăbiţi şi împovăraţi de griji, printre aceleaşi clădiri pe care le ştiţi de mult timp, pe aceleaşi drumuri pe care v-aţi tocit nenumărate perechi de pantofi, către aceleaşi destinaţii de fiecare zi. Nicio floare – panseluţă, petunie sau muşcată- pe care să vă întârzie privirea obosită, niciun copac-leandru, iasomie sau salcâm- lângă care să vă adăpostiţi de arşiţă ori de ploaie, niciun colţ de parc în care să vă duceţi de mână copilul sau nepoţelul, în care să respiraţi o gură de aer parfumat de aromele unice ale fiecărui anotimp. Ce bine că este doar un simplu exerciţiu de imaginaţie !Se încheie luna mai – luna florilor – când, potrivit unor vechi credinţe populare, însuşi raiul îşi coboară pe pământ culorile şi miresmele. Francezii sunt mândri de întinse lanuri de levănţică, olandezii continuă să venereze lalelele,Istanbulul e „inundat” de aceleaşi flori alese drept simbol al oraşului, turişti din lumea întreagă plătesc să vadă livezile de cireşi din Japonia. Până şi anuala „simfonie a lalelelor” de la Piteşti atrage mii de vizitatori. Timişoara îşi revendică , la pas cu alte câteva aşezări urbane, titlul de oraş al trandafirilor. Semn că florile au locul lor nu numai în arhitectura unei aşezări, ci şi în inima celor care o însufleţesc. Un amestec de mândrie, de bucurie a privirii şi a sufletului, de emoţie.Specialiştii merg mai departe şi vorbesc despre terapie. O terapie florală care face bine nervilor întinşi la maximum în vârtejul cotidian, ochilor plictisiţi de griul clădirilor şi de cenuşiul vieţii, inimii care sare prea des din piept din cauza spaimelor, a suferinţelor,a nemulţumirilor. Un înţelept spunea ,într-o carte, că atunci când mai ai în buzunar doar doi bănuţi, cu unul e bine să îţi cumperi pâine, iar cu celălalt o floare.Nu vă grăbiţi: ştiu şi eu foarte bine că viaţa nu respectă adesea ce scrie în cărţi. De cele mai multe ori , banii trebuie împărţiţi între pâine, medicamente, facturi şi taxe.Cu toate păcatele lor şi ale celor care le conduc, şi administraţiile sunt obligate să treacă pe lista de priorităţi drumurile, şcolile, spitalele, orfelinatele, centrele de bătrâni, cantinele săracilor. Dar ce om e acela care nu pune, în curtea ori în casa lui, măcar o floare, şi ce oraş e întreg fără o statuie care să-i dea identitate, fără alei şi parcuri ? Ca să nu mai vorbim despre normele europene care reglementează cantitatea de spaţiu verde pe cap de locuitor !
Recunosc că nu ştiu ce floare i s-ar potrivi mai bine Ploieştiului încât, într-o zi, să devină blazonul acestuia.Ştiu însă că nu îmi pot închipui un Ploieşti fără flori şi că mă bucur de fiecare alee înflorită, de fiecare colţ de parc verde crud sau aurindu-se , în toamnă, de leandrii care colorează trotuarele, de pergolele pe care anină veşnic verzi ramuri de iederă şi de castanii care străjuiesc bulevardul-simbol al oraşului.Venită dintr-un sat la liceu, ajunsă în tumultul unui mare oraş dintr-o grădină transformată de draga mea mamă într-un rai pământean, cu o pricepere pe care aş fi fost fericită să o fi moştenit-o pe de-a-ntregul, i-am descoperit mai întâi, acestui oraş, bătrânul bulevard cu castani. Apoi, rând pe rând, am regăsit câte ceva din curtea cu flori de acasă, ridicat la rangul amenajărilor verzi, urbane. Aştept , în fiecare primăvară, ca pe o stradă apropiată de redacţie, să înflorească, în grădina unei case ,o magnolie îmbătrânită sub dulcea povară a unui parfum discret.Şi mă bucur să constat că sunt tot mai multe parcurile oraşului şi curţile unor instituţii în care înfloresc alb-roz magnoliile.Îmi place când, traversând în fiecare zi, de la un capăt la altul oraşul, zvelteţea de fier a stâlpilor îmi pare domolită de curgerea muşcatelor şi a petuniilor multicolore, şi la fel filigranul balcoanelor şi în micile grădini din faţa blocurilor. Muşcata – fiindcă e floare românească – pare îndreptăţită să devină un fel de simbol floral al Ploieştiului îmi spunea, cu câteva zile în urmă, o specialistă în domeniu, a cărei muncă-ridicată la nivel de artă, alături de echipa din care face parte, în cadrul serelor societăţii Servicii de Gospodărire Urbană – tocmai a fost apreciată în competiţii naţionale de profil. Iar una dintre dovezi o putem avea privind, de exemplu, în parcul din centrul Ploieştiului, un inedit izvor de flori curgând printre pietre spre sufletele noastre de trecători. O compoziţie de arhitectură verde şi floristică pentru care specialiştii ploieşteni au primit aprecieri la „ExpoFlora” – organizată, în urmă cu câte zile, la Grădina Botanică din Galaţi, dar şi o tot mai des adresată întrebare de către „florari” din ţară: Ploieştiul când găzduieşte o asemenea manifestare?! Ca un semn de recunoaştere a profesionalismului şi a creativităţii specialiştilor săi ,pe care s-ar cuveni să le vedem şi să le respectăm mai mult şi noi, cei cu buletin ori cu suflet de ploieşteni, măcar trecând mai puţin nepăsători pe lângă arbuştii înfloriţi în staţia de autobuz ori pe lângă covoarele din flori multicolore aşternute, fir cu fir, în parcuri.
Sigur, nu e aceasta prioritatea unui oraş şi a locuitorilor săi. Încercaţi totuşi să vă închipuiţi trăind zilnic doar printre betoane şi asfalt. Arătându-le copiilor şi nepoţilor flori sau copaci doar în paginile cărţilor de colorat, nu în parcurile către care vă îndreptaţi acum, adesea, paşii, amenajate cu atâta grijă, cu bani-deloc puţini- şi reamenajate în parte – nu o dată, ci de multe ori- după ce unii fură, distrug sau calcă în picioare. Imaginaţi-vă plimbându-vă paşii tineri ori sprijiniţi în baston pe lungi şi goale alei din pavaj greoi. Aşezându-vă, pentru câteva dulci clipe de răgaz, pe banca unui parc fără flori, fără arbori, fără parfum, fără culoare…
