Lucian Avramescu
Scriam zilele trecute, stârnind enervarea unora şi chiar pe a mea, că nici sărbătoarea de Paşti nu mai e ce-ar trebui să fie. Dusul la biserică nu ne-a făcut mai buni. Sensurile spirituale ale Învierii s-au înecat în obişnuinţe culinare. Şi cu asta basta. Creştinul ortodox din mine nu şi-a pierdut credinţa în Dumnezeu, dar şi-a pierdut speranţa în emanciparea sufletească a individului, din ce în ce mai împotmolit în ură şi nevoi.
Confratele Ilie Şerbănescu, profesor pe domenii care-mi scapă, scrie de douăzeci de ani că suntem o colonie. Că băncile sunt ale grecilor, care la ei în ţară sunt falimentari, iar la noi prosperă prin Bancpost şi nu doar. Că nu mai avem economie şi suntem doar o piaţă de desfacere. Chiar aşa să fie? El aduce argumente. Eu îmi impun să nu-l cred. Din altă analiză aflu că am devenit un poligon militar pentru aliaţii noştri care se joacă aici de-a războiul şi războiul, ca exerciţiu şi joacă deocamdată, poate deveni măcel şi va inflama o parte a Europei. Doar aici nu era război. Va fi! Iar încerc să nu cred.
Dealurile mele de la Sângeru miros a primăvară, în ierburi şi pruni şi zarzări chiar a înviat Hristos şi nu se vede, cu excepţia unui elicopter care bâzâie spre Buzău, nimic războinic. Poate graurul care, îndrăgostit pesemne, n-a văzut geamul meu şi s-a izbit puternic de el, să fie singurul semn de tragedie aeriană. Proiectilul păsării, negru ca smoala şi argintiu la gât, zace acum în iarbă şi n-am reuşit să-l readuc la viaţă cu toate strădaniile. Să aparţină pasărea care mi-a murit sub geam unei colonii? Chiar şi ea, vie sau moartă, să aparţină unui cer confiscat de forţe neştiute şi nevăzute? Şi eu sunt poate, fără să ştiu, muncitor pe o plantaţie care nu mai e demult a mea.
În dimineaţa asta m-a sunat soţia unui prieten, inginer de petrol din Valea Călugărească, să mă întrebe dacă n-am nişte ouă de găină de rasă pentru o cloşcă pe care vrea s-o aşeze la clocit mama ei. Dihorii, din păcate, mi-au fărâmat bruma de păsăret cu care mă mândream ca gospodar al satului. Aşa că discuţia a lunecat spre petrol, spre drama petrolului care a devenit drama petroliştilor. Soţul ei, Lucian, a lucrat până acum câteva luni în ţări arabe. Ploieştii, capitala aurului negru cândva, fâsâie acum prin câteva conducte preluate de ruşii de la Lukoil. Marea industrie a fost comprimată la partea de rafinare. Rafinează alţii. Combinatele petrochimice au murit unul după altul, iar sondele care mai mulg câte ceva din pământ (am două pe terenul care, zice-se, ar fi al meu) sunt ale austriecilor. Ţările arabe, îmi spune Mădălina, sunt închise. E un risc uriaş pentru un european să plece acolo. Stă acasă şi caută în calculator. Ce? O speranţă de punere în valoare a uriaşei lui experienţe de inginer petrolist. Va găsi? Greu de crezut, iar familia nu-i dispusă să-l lase să mai plece undeva. E din ce în ce mai greu de găsit un loc sigur pe pământ.
