Vinerea Mare, ultima vineri din Postul Paştelui, se mai numeşte şi Vinerea Patimilor (ziua patimilor şi răstignirii lui Iisus) sau Vinerea Seacă, pentru că e zi de post negru.
Fiind ziua în care Iisus a fost răstignit pe cruce, în această zi nu se ară, nu se seamănă şi nu se sădesc pomi, întrucât nu vor rodi. Femeile nu au voie să coacă, să coasă, să ţeasă, să spele rufe sau să toarcă. Există credinţa că dacă cineva se încumetă a coace în această zi face mare păcat, iar coptura nu este mâncată nici măcar de peşti, scrie Agerpres.
Despre oamenii care nu lucrau în Vinerea Mare se credea că nu vor avea dureri de cap şi vor avea noroc până la sărbătoarea următoare.
Specialiştii în etnografie susţin că, în comunităţile tradiţionale, se considera că Vinerea Mare, odată cu moartea Mântuitorului, deschide un timp al haosului şi întunericului, oamenii rămânând fără protecţie divină. Se spunea că Vinerea Mare ar echivala cu 12 vineri obişnuite, denumirea de Vinerea Seacă explicându-se prin postul negru pe care mulţi oameni obişnuiau să-l ţină.
Cine face vreun rău semenului său în această zi se spune că va fi pedepsit înzecit pentru fapta sa. În unele zone ale ţării se afumă cu tămâie pomii şi casele pentru a le feri de animale sălbatice, de trăsnete, boli şi dăunători. De asemenea, există tradiţia că dacă plouă va fi un an îmbelşugat, iar dacă nu, va fi mare sărăcie tot anul. Tot în această zi nu se mănâncă urzici, existând credinţa că Iisus a fost bătut cu un mănunchi de urzici.
Oamenii din popor cred că postul negru este bun pentru ”secarea” guşii şi vindecarea bolilor de piele (Bucovina, Moldova, Transilvania), că îl va feri pe cel care posteşte de toate bolile şi îl va face să fie sănătos tot restul anului.
În Vinerea Mare, dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui, oamenii alergau desculţi prin rouă sau se scăldau tainic în ape curgătoare: se crede că cel care se cufundă de trei ori în apă rece în Vinerea Seacă va fi sănătos şi va avea noroc tot anul. Sunt băi purificatoare în vederea întâmpinării Sâmbetei Învierii. Tradiţia este păstrată şi acum în toată ţara.
Un obicei deosebit de pitoresc avea legătură cu economia socială a vechilor comunităţi româneşti: în noaptea de vineri spre sâmbătă avea loc strigarea peste sat, respectiv satirizarea sătenilor – o formă de blam colectiv şi nocturn. Era o mare onoare pentru acela care rămânea nestrigat! Strigoaicele cărora li se strigă numele nu mai au putere.
