Luiza Rădulescu Pintilie
În fiecare zi am ceva de învățat ca om și ca jurnalist, dar unele zile se întrec în lecții, în emoții și în asemenea fericiri! O astfel de zi a fost joi – 19 martie a.c. și a început dimineața devreme cu înregistrarea unei noi ediții a dialogurilor de la inimă la inimă pe care le realizez în cadrul podcastului ”Fericire cu premeditare”, a continuat cu imaginea primelor pagini listate din volumul ce va aduna între pagini poeme pe care le-am scris cu duioase cerneluri sufletești și în cuvinte ce nu sunt închipuiri, ci amintiri, întregindu-se cu invitația la o lecție-oglindă despre poezie, francofonie, tinerețe, primăvară și fericire.
O oglindă în care am privit mai întâi, ceva mai de departe, grupul tinerilor opriți în fața Muzeului de Artă de pe bulevardul ploieștean cu castani, revăzând, în câteva clipe, succedându-se în ritmul pașilor cu care m-am apropiat și al bătăilor de inimă tot mai grăbite sub nostalgia gândului, secvențe din propriii ani de liceu și de studenție. M-au impresionat expresivitatea chipurilor lor, decența ținutelor și aproape m-a frapat că nu i-am găsit adânciți cu totul în ecranele telefoanelor și ”rupți” de realitate și unii de alții, cum mult prea des se întâmplă astăzi. Apoi, nu am putut să nu observ răspunsul disciplinat la chemarea profesoarei lor conf. univ. dr. Diana Rînciog, de la Universitatea Petrol-Gaze Ploiești, cea care mi-a adresat și mie invitația participării la inedita întâlnire – și conformarea deloc gălăgioasă, aș zice chiar ceremonioasă, de a-și ocupa locurile într-un amfiteatru cu totul special, găzduit de una dintre sălile muzeului amintit. Apoi, ca și cum clopoțelul ar fi sunat deja, într-o liniște aproape deplină , nu mi-a fost greu să observ cum sunt așezate la îndemână referatele pregătite de acasă și cum elevi de la clasa bilingvă de franceză de la Colegiul Național „Alexandru Ioan Cuza” Ploiești, coordonați de profesoara Adelina Venete și studenți din anii I și II la specializarea Engleză – Franceză a universității ploieștene, coordonați de conf.univ.dr. Diana Rînciog, așteaptă semnalul începerii lecției. O lecție despre poetul belgian francofon Maurice Careme-poetul simplității și al solidarității umane. O lecție anunțată sub semnul francofoniei (a doua zi – pe 20 martie – fiind marcată ”Ziua Internațională a Francofoniei”) și în spiritul interferenței artelor (poezie, muzică, desen) care a devenit pentru mine, din primele clipe și timp de aproape un ceas-cât mi-a îngăduit timpul să rămân- cu mult mai mult de atât. Și nu numai datorită coincidenței fericite a suprapunerii, în aceste din urmă zile, a echinocțiului de primăvară și a instituirii oficiale a anotimpului reînnoirii, al entuziasmului de a visa și al îndrăznelii de a-ți urma visurile, cu ”Ziua Internațională a Francofoniei”, ”Ziua Fericirii” și ”Ziua Internațională a Poeziei”!
Înconjurată de atâția tineri frumoși, nu am putut să nu observ, încă o dată, ce vârstă aparte e tinerețea și ce frumoasă lumină așează pe chipul ei dorința de a cunoaște, de a afla, emoția și satisfacția de a te simți apreciat , încurajat și susținut, așa cum au făcut cu tact pedagogic, cu dăruire, cu delicatețe, cele două distinse profesoare coordonatoare ale întâlnirii căreia am fost nu numai onorată să îi fiu martoră, ci de-a dreptul fericită.
Am avut cu mult mai mult decât ocazia să aud recitând în limba franceză elevi și studenți, să-i văd preocupați să descopere universul cu păsări, soare și flori al poetului Maurice Careme, dar și casa în care acesta și-a scris versurile și, nu în ultimul rând, să admir interesantele lor argumentații privind simplitatea și marea expresivitate a poeziilor și originalele transpuneri în muzică și desen. Muzicalitatea limbii franceze (pe care nu am putut să nu mărturisesc că am ajuns să o iubesc datorită pasiunii și strădaniei extraordinare a profesoarei mele din școala gimnazială, Zitti Dana), delicatețea unor liceene și studente pe care emoția le făcea nu numai să strălucească, dar și să roșească la aprecierile primite de la profesoarele lor pentru atenția și corectitudinea cu care s-au aplecat asupra temei de studiu, sensibilitatea unor băieți înalți ” ca bradul” citind, la rându-le, cu accent perfect, pagini întregi (nu puține scrise de mână și însoțite de adnotări) mi-au reconfirmat speranța că școala nu s-a îndepărtat cu totul de misiunea ei de a deschide orizonturi, de a construi frumos, de a educa, de a înnobila. Și cum am avut tot timpul sub priviri ferestrele largi ale splendidei săli ce a găzduit ceea ce a fost cu mult deasupra cadrului unei obișnuite activități din programa școlară, fie ea și de nivel universitar, nu am putut să nu îmi închipui și să nu văd oglindit în viitor zborul care-i așteaptă pe aceștia tineri și care vreau să cred că îi va duce exact spre culmile pe care le visează.
