George Marin, din Leganés, Madrid
Nespus de puțină lume a venit în tribunele cochetului stadion de pe malul pârâului Butarque, din Leganés, în sud-vestul Madridului, pe un soare care nu a putut încălzi mai mult de 15 grade, la ora începerii meciului. Organizatorii se așteptau la o afluență de public mai ridicată, de aceea au trimis finalele pe un stadion de 12500 de locuri, lăsând cele două jocuri de clasament pe stadionul lor național de rugby, cel al Universității madrilene Complutense, unul micuț, de doar 6000 de locuri, cu aspect campestru, unde România a suferit o înfrângere în 2022.
De această dată, gazdele din presă nu concepeau altceva decât victoria, una despre care nu se îndoiau judecând după forma și evoluțiile anterioare ale celor două echipe. Nu o spuneau, ocoleau delicat formularea directă, dar era clar că gândeau la o corrida, mai ales că o pățiseră cu noi pe terenul lor, la Badajos, în 2023, când România le-a „suflat” medaliile de bronz printr-un 31-25. Singurul reprezentant al presei din România prezent la partidă nu s-a putut opune bucuriei anticipate demonstrate de acești periodistas chiar dacă avea în minte jocul bun făcut de ai noștri la Tbilisi.
Spania a început în forță, nu in crescendo ca în corrida, ci abrupt, culcând balonul în terenul nostru de țintă. Din tribuna presei, amenajată în latura extremă a tribunei principale, am bănuit un „înainte” la pasa lui Nieto către Cian Garçia, fapt confirmat de arbitrajul video. Scăpați de „furia roja”, ai noștri s-au stăpânit, apoi au început să stăpânească și balonul legând bine pasele, forțând gazdele să comită greșeli. Am deschis scorul din lovitură de pedeapsă (Conache) și chiar am beneficiat de superioritate numerică timp de zece minute, pilierul Garçia Albó văzând cartonașul galben. Egalitatea numerică s-a restabilit rapid, cu vârf și îndesat prin eliminarea definitivă – cartonaș roșu arătat după arbitrajul video – a lui Immelman. Chiar și în 14 contra 15, românii au marcat un eseu (Bonaparte), transformat (Conache) și un drop-goal (Plai, cel care avea să ajungă ulterior la spital, cu nasul rupt), procedeu mai rar întâlnit în rugbiul de astăzi. Cu 0-11, preconizata corrida devenise fuga de copitele taurului. Cele trei puncte puse de spanioli pe tabelă în final de mitan au reprezentat punctul de plecare al cursei lor de urmărire.
Pe timpul pauzei, singura întrebare din mintea tuturor era cât mai pot rezista românii din punct de vedere fizic. Iată că au rezistat, în ciuda acribiei cu care spaniolii au abordat mitanul secund, acribie temperată cât de cât de o nouă reușită a lui Conache, arătând adversarului că meticulozitatea lor nu produce cât au gândit ei. Dar spaniolii au găsit un spațiu larg – evident, te aperi mai greu în 14 decât în 15 – și au marcat un eseu la colț, transformat. Dar, în ceea ce ne privește, avem un comentariu la acest eseu. În faza premergătoare, chiar în tușa în dreptul căreia se afla masa presei, Laforga Castro a ținut balonul la sol cam prea multicel până să îl elibereze. Dar cum arbitrul nu a fluierat, faza a continuat și tot Laforga Castro a marcat lângă tușa opusă, după câteva momente de fixare produse de spanioli. Conache a mai izbit încă o dată, dar spaniolii ne-au egalat la 17 tot printr-un eseu transformat. Următorul eseu spaniol, transformat și acesta, a trezit la viață publicul amorțit până atunci. Conache și-a continuat seria de câte trei puncte în aplauzele surprinzător de puținului și răspânditului prin cele patru tribune public român. La doar 24-20, spaniolii simt răsuflarea românilor în ceafă. Adios tăvălit taurul prin arenă, adios înfipt banderillas pe fondul olé – ului strigat de tribună, adios urechi tăiate taurului și afișate cu mândrie! Spaniolii mai marchează un eseu pe care nu îl transformă, lăsând cale liberă românilor pentru întors rezultatul, la acest scor de 29-23, scor redus la această limită tot de Conache. În cele șase minute rămase, plus cele din extra, câte or putea să fie ele, românii au încercat totul. Au fost șase minute de atac românesc, doar o pasă neinspirată care a dus la un „înainte” imediat ce limita celor 80 de minute a trecut a făcut ca reușita care ar fi adus medaliile de bronz la București să nu se împlinească. Imediat ce au scos balonul din grămadă, spaniolii au degajat în aut în uralele publicului local.
Desigur, regretul a fost imens de partea noastră. Președintele Federației Române de Rugby, Alin Petrache, era cătrănit total, ales că a fost pus și în ingrata și, pe undeva umilitoarea, situație de a înmâna spaniolilor medaliile de bronz. Supărarea a fost prezentă pe fața tuturor. Înfrângerea a fost nemeritată și a ținut cont de conjunctură. Chiar și jucând în 14 timp de peste 62 de minute, echipa României a făcut cel mai bun meci din această ediție a Rugby Europe Championship, ca joc, ca atitudine, ca determinare, ca putere de luptă, ca tot ce vreți. Pe scurt, a jucat rugby- un rugby care a căutat și eficiența, nu numai spectacolul. Am fost mai buni în foarte multe momente decât învingătoarea jocului, am fost deseori mai buni pe înaintare, am fost deseori mai buni în tușă. După meci, nimeni nu a pomenit de vreo acuză la adresa lui Immelman. Nici nu ar fi trebuit. Intenția în greșeala comisă a fost greu de decelat la video, nu mai vorbim din înaltul tribunei, monitoarele instalate din loc în loc la masa presei fiind simplu decor, acestea fiind probabil folosite doar la jocurile echipei locale, CS Leganés, proaspăt retrogradată din La Liga și aflată acum în subsolul ligii secunde.
Înainte de conferința de presă, chiar în anticamera vestiarului echipei noastre naționale, antrenorul David Gérard, mai mult decât afectat, ne-a oferit o scurtă declarație, evident în exclusivitate: „Sunt trist, extrem de trist pentru că am făcut un super-meci. Am fost curajoși. Am jucat în 14 oameni încă din minutul 18. Nu s-a cunoscut pentru că jucătorii au demonstrat că au inimă. Sunt trist pentru că jucătorii meritau mai mult. Au demonstrat-o. Am făcut două meciuri bune la rând, la Tbilisi și aici, și am încheiat cu două înfrângeri. Am aflat multe lucruri după aceste două meciuri”. Discuția cu David Gérard a mai continuat și despre faptul că a început partida cu 11 jucători din 15 proveniți din campionatul intern, dar despre aceasta- cu alt prilej. Să rămânem cu imaginea bună lăsată la Leganés și să așteptăm meciurile test programate în acest an pentru pregătirea participării la Cupa Mondială.
În finala competiției, Georgia și Portugalia au oferit un joc cursiv, echilibrat, cele două echipe apărând a fi de valori egale, ambele demonstrând apărări feroce. Georgia a părut inițial mai puternică pe înaintare, dar a slăbit ritmul pe măsura trecerii timpului, astfel că portughezii, aflați permanent în urmă pe tabela de scor, au reușit ceea ce nu mai părea posibil. Transformarea singurului eseu lusitan (față de trei reușite de gruzini) în final de meci, a adus bucuria în întreg stadionul, că, deh!, în peninsula Iberică sângele vecinului este și sângele tău. 19-17 (3-12) a fost scorul victoriei sârguinței și a încrederii cu care portughezii au abordat meciul, fapt care le-a dat puterea să nu cedeze. Greu de crezut că poate cineva contesta supremația lusitanilor în această ediție a Championship. Rezultatele înregistrate în jocurile de clasament disputate la Madrid: Belgia – Elveția 39-16 (pentru locurile 5-6) și Țările de Jos – Germania 76-7 (pentru locurile 7-8). Astfel, Germania retrogradează în Men›s Trophy, în locul ei urmând să promoveze în Championship ori Cehia, ori Polonia, prima părând favorită.
