De la interdicții la dialog și de la control la încredere: psihologul Ruxandra Sersa a explicat pentru Hotnews de ce generația de azi nu mai răspunde la pedepse și cum pot părinții recâștiga legătura cu adolescenții lor.
Povestea Anei, o adolescentă de 15 ani care își minte părinții că doarme la o prietenă pentru a pleca cu gașca la mare, e una familiară pentru mulți părinți. Când adevărul iese la iveală, reacția adultului e adesea aceeași: furie, frustrare și o pedeapsă pe măsură – „o lună nu mai ieși din casă!”. În spatele gestului Anei nu se ascunde, însă, răutate, ci teamă: „Știam că oricum n-ar fi înțeles”. Psihologul Ruxandra Sersa explică: „Minciuna adolescentului nu este o trădare, ci o încercare de a-și păstra libertatea într-o relație percepută ca prea strânsă. În spatele ei se află adesea un mesaj nerostit: mi-e teamă că nu mă vei lăsa să fiu eu”. De aceea, pedepsele nu funcționează pe termen lung. Ele rup comunicarea, amplifică opoziția și întăresc convingerea adolescentului că părintele nu-l înțelege. Reacția imediată – „nu mai ai voie”, „ți-am spus să nu faci” – este o descărcare de emoții, nu o soluție educativă. „Primul pas este oprirea reacției imediate. Când furia e la vârf, nu se mai poate construi nimic”, spune Sersa. O pauză de tipul „am nevoie de timp ca să pot vorbi cu tine” transmite un mesaj puternic: nu te anulez, dar nici nu-mi anulez emoțiile.
Pe termen lung, pedepsele alimentează frica, nu responsabilitatea. Adolescenții nu resping regulile, ci felul în care acestea sunt impuse. Ei au nevoie de limite, dar și de spațiu personal. Cheia este echilibrul: explicarea regulilor, negocierea și implicarea lor în decizii. În loc de „telefonul se oprește la 22:00, punct”, un părinte poate spune: „observ că dormi puțin, aș vrea să stabilim o oră după care lăsăm telefoanele”.
Conform specialiștilor, adolescenții de azi, crescuți într-o lume digitală, sunt mult mai sensibili la tonul relațional decât la controlul autoritar. Ceea ce îi motivează este sentimentul că sunt văzuți, respectați și implicați. Iată cinci abordări care dau rezultate reale:
* Ascultarea activă. Înainte de a reacționa, ascultă. Tăcerea poate fi o formă de revoltă, dar și o cerere de înțelegere. Psihologul Sersa spune: „Când părintele renunță la morală și doar ascultă, adolescentul testează sinceritatea. Poate la început ironizează, dar în timp îndrăznește să se deschidă”.
* Explicarea logicii din spatele regulilor. Nu „pentru că așa spun eu”, ci „pentru că vreau să fii în siguranță”. Adolescenții acceptă mai ușor limitele atunci când le înțeleg sensul.
* Consecințe, nu pedepse. Dacă adolescentul a greșit, reacția trebuie să aibă legătură directă cu fapta – nu să fie o interdicție generală. De exemplu, dacă a întârziat, să stabilească el însuși un nou mod de a recâștiga încrederea.
* Implicare în decizii. Regulile se stabilesc împreună, iar adolescentul trebuie să simtă că are o voce. Această autonomie controlată crește responsabilitatea.
* Recompensa relațională. Nu pedepse, ci recunoașterea efortului. Adolescenții au nevoie să știe că sunt apreciați, nu doar corectați.
Aceste strategii transformă relația de control într-una de colaborare. „Un părinte blând nu e un părinte permisiv. Adolescenții se simt mai siguri când știu că există un cadru, chiar dacă îl contestă uneori”, explică psihologul.
Uneori, în spatele refuzului de a respecta reguli se află o problemă mai profundă. „Un adolescent care se izolează, care nu mai vorbește, care refuză școala sau devine tot mai agresiv transmite un mesaj – doar că, uneori, îl transmite prin tăcere sau revoltă”, spune Ruxandra Sersa.
Semnele de alarmă sunt clare: retragerea bruscă din grupul de prieteni, pierderea interesului pentru activități care înainte aduceau bucurie, tulburări de somn, iritabilitate, schimbări alimentare sau izbucniri de furie fără cauze evidente. Acestea pot fi simptome ale unei anxietăți sau ale unei depresii ascunse.
În astfel de situații, nu mai e vorba de lipsă de disciplină, ci de lipsă de resurse emoționale. Lipsa de disciplină sugerează că adolescentul alege conștient să încalce regulile, că o face din răzvrătire, lene, indiferență sau provocare. În astfel de cazuri, părintele tinde să creadă că trebuie doar „să fie mai ferm” sau „să-l învețe o lecție”.
Lipsă de resurse emoționale, în schimb, înseamnă că adolescentul nu mai poate funcționa corect din cauza unei stări de anxietate, depresie, epuizare sau stres. Nu e vorba de neascultare, ci de blocaj intern. Când trăiește o suferință psihică, sistemul lui nervos este deja supraîncărcat – nu mai are acces la autocontrol, logică sau răbdare.
De aceea, în astfel de situații, regulile pe care părintele le consideră protectoare („dormi mai devreme”, „nu mai sta pe telefon”, „mergi la școală”) pot fi percepute de adolescent ca presiune și amenințare. Nu pentru că nu vrea să coopereze, ci pentru că se simte deja copleșit. „Când un adolescent trăiește o suferință psihică, regulile nu mai funcționează ca limite, ci ca amenințări. Nu pentru că nu vrea să coopereze, ci pentru că nu mai poate”, explică psihologul. Atunci rolul părintelui se schimbă: din autoritate, devine sprijin. În loc de „trebuie să te ții de program”, e nevoie de „hai să căutăm ajutor”. Adolescentul are nevoie nu de disciplinare, ci de conținere emoțională – adică de un adult care să-l ajute să-și regăsească echilibrul, nu să-l pedepsească pentru pierderea lui.
Când familia și psihologul colaborează, adolescentul simte că lumea nu-l mai judecă, ci îl conține. Doar așa încrederea se poate reconstrui – nu prin frică, ci prin prezență, consecvență și respect reciproc.
