Un studiu recent arată că anxietatea părinților influențează dezvoltarea copiilor în mod diferit în funcție de vârstă și de rolul părintelui. Dacă în copilăria mică efectele sunt minore, în perioada școlară și în adolescență, anxietatea maternă și paternă pot modela profund felul în care copilul învață să se raporteze la lume. Psihologul Ruxandra Sersa a explicat pentru Hotnews mecanismele acestei moșteniri emoționale și ce pot face părinții pentru a rupe cercul anxietății.
O analiză recentă care a inclus 18 studii internaționale a arătat că sănătatea mintală a ambilor părinți influențează semnificativ dezvoltarea emoțională a copiilor – de la copilăria mică până la adolescență. Efectul este mai redus în primii ani de viață, dar devine tot mai pronunțat odată cu creșterea copilului. În perioada școlară, anxietatea ambilor părinți are un impact mare asupra echilibrului emoțional al copilului, iar în adolescență anxietatea maternă pare a fi mai influentă decât cea paternă.
Rezultatele subliniază importanța evaluării sănătății mintale a întregii familii, nu doar a copilului. De multe ori, anxietatea parentală nu se manifestă prin comportamente extreme, ci prin microexpresii zilnice – tonul vocii, tensiunea corporală, reacțiile de frică sau retragere. Acestea construiesc treptat un climat afectiv care devine norma copilului.
Psihologul Ruxandra Sersa descrie acest mecanism printr-o imagine familiară: „În povestea lui Creangă, o femeie stă și plânge pentru că pe sobă e un drob de sare. Nu s-a întâmplat nimic, dar în mintea mamei scenariul e complet: drobul va cădea, copilul va fi rănit, viața se va sfârși. Cam la fel ar fi și anxietatea parentală – despre felul în care mintea adultului se poate desprinde de prezent și proiectează viitorul. Nu drobul e problema, ci gândul că ar putea cădea”.
Asta înseamnă că anxietatea nu se moștenește genetic (ca în bolile monogenice), ci emoțional. Copilul învață din felul în care părintele respiră, vorbește, reacționează, din priviri și tăceri, din graba zilnică. Când părinții transmit că lumea e periculoasă, copilul învață să trăiască în alertă, nu în siguranță.
Anxietatea mamei are rădăcini adânci, transgeneraționale (tipare emoționale și de relaționare învățate în familie, care pot trece de la o generație la alta). „Mama nu își protejează doar copilul – ci și părțile din ea care, cândva, au fost vulnerabile, speriate, singure”, explică psihologul. De aceea, anxietatea maternă se exprimă prin hiperprotecție și control: mama vrea să prevină orice durere, să anticipeze fiecare risc, să se asigure că nimic rău nu se poate întâmpla. Dar această grijă ascunde adesea frica: „dacă nu sunt eu atentă, se va întâmpla ceva rău”.
Copilul trăiește tensiunea din aer, chiar dacă nimeni nu spune nimic. Învață că lumea e un loc fragil și că liniștea mamei depinde de cât de cuminte sau de „în siguranță” rămâne el. Astfel, frica părintelui devine ghidul copilului.
Tatăl are un rol diferit: el este cel care „desparte”, adică ajută copilul să iasă în lume. Dar dacă propriul lui contact cu lumea a fost plin de frică sau rușine, anxietatea lui se exprimă altfel — prin retragere, tăcere, rigiditate. „El poate părea calm, rațional, dar uneori acel calm ascunde frica de a nu fi suficient. În loc să protejeze prin prezență, tatăl anxios se retrage ca să nu greșească. Spune: o las pe mama, ea știe mai bine”.
Rezultatul? Copilul devine oglinda neliniștii lor comune: fie hiperadaptat și temător, fie aparent detașat, dar cu o neliniște de fond.
Potrivit Ruxandrei Sersa, anxietatea părinților are efecte distincte în funcție de vârsta copilului:
*0-3 ani. În primii ani, copilul nu se liniștește prin cuvinte, ci prin corpul și vocea părintelui. „Un bebeluș care adoarme greu sau plânge la orice schimbare nu face decât să exprime tensiunea din jurul lui”, explică psihologul. În această etapă, părintele trebuie să se liniștească înainte de a-l liniști. Câteva respirații adânci sau un ritual simplu – masa, baia, cântecul – pot regla sistemul emoțional al copilului mai eficient decât orice explicație.
*6-12 ani. În această perioadă, anxietatea părintelui se transformă adesea în control. Copilul învață că iubirea și liniștea adultului depind de performanța lui. Apare perfecționismul, frica de greșeală, dependența de reasigurări. „Copilul nu se teme de eșec, ci de pierderea stimei părintelui atunci când greșește”. Soluția este reglarea dorinței de control: adultul trebuie să accepte că nu-l poate proteja de orice disconfort.
*Adolescența. Aceasta este „o nouă naștere, dar de data aceasta, una psihică”. Părintele anxios resimte desprinderea ca pe o respingere. Unii reacționează prin supracontrol, alții se retrag complet. „Ceea ce are nevoie adolescentul nu este control, ci încredere. Un părinte care poate spune: sunt îngrijorat, dar aleg să am încredere în tine îi oferă un model de autocontrol autentic”. În toate etapele, reglarea emoțională a copilului începe cu reglarea adultului.
„Tatăl nu este doar un ajutor suplimentar, ci un factor de reglare emoțională diferit, care completează rolul mamei”, subliniază Ruxandra Sersa. El aduce curaj, toleranță la incertitudine și încredere în propriile forțe. În primii ani, chiar dacă bebelușul depinde de mamă, prezența tatălui contează: vocea lui, tonul, jocul și ritmul aduc un alt tip de siguranță – mai activă, mai jucăușă.
Când copilul începe să exploreze lumea, tatăl devine modelul de autonomie. Prin activități fizice, glume, provocări, el îl învață că riscul există, dar poate fi gestionat. Astfel, previne perfecționismul și frica de greșeală, învățând copilul că eșecul e parte naturală a învățării.
În adolescență, tatăl devine esențial pentru formarea identității. „Prezența lui îl ajută pe adolescent să gestioneze anxietatea provocată de independență. Prin calm, încredere și expunere la mici riscuri controlate, tatăl modelează modul în care adolescentul va face față incertitudinii și fricii în viața adultă”.
În concluzie, anxietatea parentală nu e o condamnare, ci un semnal. Ea poate fi reglată, conștientizată și transformată. Iar copilul, privind părinți care se confruntă cu propriile frici, învață cea mai importantă lecție: curajul nu înseamnă absența fricii, ci capacitatea de a merge mai departe în ciuda ei.
