Rivalitatea dintre frați poate fi transformată în liant între frați!

Rivalitatea dintre frați nu poate fi eliminată complet. Și nici nu ar trebui, întrucât un nivel sănătos de competiție poate învăța copiii să negocieze și să-și exprime nevoile. Însă, când comportamentul competitiv dintre frați devine haos zilnic, părinții pot interveni cu o metodă simplă în patru pași, astfel încât acasă să fie armonie. Este o metodă utilă pentru a transforma haosul rivalității într-un liant între frați, potrivit unui documentar prezentat de Hotnews. Conflictele între frați sunt aproape inevitabile: o jucărie disputată, o luptă pentru „eu stau primul la ușă!”, o reacție la supărare. Aceste scene pot părea normale, dar când se repetă la nesfârșit, devin o sursă de stres pentru întreaga familie. Potrivit unui studiu din 2012 publicat în Child Development, conflictul persistent între frați este legat de niveluri mai ridicate de anxietate și depresie la copii. Deci, cum pot părinții să intervină fără a înrăutăți lucrurile? Iată o metodă în 4 pași care ajută la restabilirea păcii, în timp ce îi învață pe copii abilități esențiale de viață, cum ar fi empatia, comunicarea și rezolvarea conflictelor.
1. Începeți cu pauză și neutralitate. Primul pas în gestionarea rivalității dintre frați este să luați o pauză înainte de a interveni. Asta vă ajută să evitați să luați rapid partea unuia dintre copii. Potrivit specialiștilor, impulsul părinților este adesea de a le reproșa copiilor, însă intervenția imediată și cu preferințe (reale sau percepute) între frați alimentează rivalitatea. Când observați o dispută – spre exemplu, când își smulg jucăriile unul altuia, ori trântesc uși, sau țipă că vor să stea pe scaunul din față – e bine să respirați adânc. E primul lucru care ar trebui să calmeze impulsul de a răbufni. Apoi, puneți spune: „Văd că amândoi sunteți supărați. Haideți să vedem ce s-a întâmplat”. Evitați să numiți cine e vinovat. Această abordare transmite copiilor că părintele nu va fi arbitru, ci mediator, ceea ce contribuie la reducerea resentimentelor. În plus, creează un spațiu de calm – un moment în care tensiunea e recunoscută, dar nu escaladează imediat. Mai mult, neutralitatea oferă copiilor încrederea că fiecare are dreptul să fie ascultat, ceea ce ajută adesea la identificarea cauzelor reale ale luptei. În felul acesta, părintele nu doar că oprește momentul conflictual, dar deschide calea spre clarificare. Este important să practicați acest pas repetat: cu cât copii văd că părintele nu reacționează impulsiv, cu atât învață să gestioneze mai bine propriile emoții înainte să explodeze.
2. Încurajați-i pe fiecare să își spună punctul de vedere. După ce pauza și neutralitatea au creat un cadru de calm, pasul următor este să dați fiecărui copil posibilitatea de a-și exprima perspectiva, fără întreruperi. Atunci când copiii simt că pot vorbi și sunt ascultați, crește validarea emoțională și scade probabilitatea escaladării.
În practică, invitați fiecare copil să spună ce s-a întâmplat din punctul lui de vedere, ce a simțit, ce își dorește. Exemplu: „Maria, spune tu ce s-a întâmplat când Andrei ți-a luat jucăria. Andrei, după aceea spune ce ai simțit când Maria a țipat”. Este crucial să evitați întreruperile, comentariile de genul „nu e adevărat” sau „nu exagera” în acest moment – pentru că acestea opresc exprimarea și creează sentimentul că vocea lor nu contează. Această abordare are două beneficii majore: pe de o parte, permite părinților să descopere motivațiile ascunse ale disputei (de exemplu, gelozia, competiția pentru atenție, frustrarea de a fi „al doilea”). Pe de altă parte, îi ajută pe copii să conș­tientizeze că celălalt are părerea lui și că există o șansă reală să fie ascultați.
Astfel, rivalitatea începe să slăbească, pentru că nu mai este doar o manifestare impulsivă, ci devine un eveniment asupra căruia se poate reflecta. În plus, părintele transmite mesajul: „Este OK să ai sentimente, putem să le spunem și să le gestionăm împreună”.
3. Ghidați-i spre soluții, nu spre vină. După ce fiecare copil a fost ascultat, pasul trei presupune să gestionați împreună rezolvarea conflictului – nu prin pedepse sau alegerea unui „câștigător”, ci prin implicarea celor implicați în crearea unei soluții echitabile. Un studiu din 2013 arată cum copiii care participă la rezolvarea disputelor dezvoltă abilități sociale și emoționale puternice. Practica concretă: puneți întrebarea „Cum putem împărți jucăria în mod corect?”, sau „Ce putem face ca data viitoare să nu te superi când nu e rândul tău?”. Îndemnul este: „Haideți să decidem împreună” în loc de „Eu spun cine are dreptate și tu te supui”. Aceasta schimbă rolul copilului din „vinovat” sau „victimă” în „participant activ”. De exemplu, dacă Maria se simte mereu ignorată când fratele ei intră primul la jocuri video, puteți stabili împreună un sistem de rotație: „Astăzi Andrei începe, mâine tu începi”. Negociat, nu impus. Această metodă transmite copiilor puterea deciziei și responsabilitatea, reduce resentimentul și competitivitatea agresivă. Părinții ajung să fie facilitatori, nu doar arbitri sau „polițiști”. În plus, copiii învață că soluțiile apar în urma cooperării, nu a dominării. În timp, rivalitatea devine mai puțin despre câștig și mai mult despre colaborare, iar în familie începe să se construiască un climat de respect reciproc, în care fiecare voce contează.
4. Consolidați interacțiunile pozitive. Ultimul pas recomandat este să nu lăsați procesul aici. E nevoie să întăriți conștient comportamentele pozitive dintre frați, să le oferiți recunoaștere și să promovați cooperarea, nu doar disputele. Un studiu din 2010 arată că interacțiunile pozitive între frați încă din copilăria mică duc la o ajustare pe termen lung și la relații mai sănătoase în adolescență.
Practic, apreciați momentele când Maria și Andrei s-au jucat bine împreună: „M-am bucurat când ați așezat piesele Lego împreună fără să vă certați”. Lăudați-i pentru că au împărțit, pentru că au colaborat. Puteți transforma momentul de colaborare într-un mic ritual pozitiv – un gest simplu sau o încurajare verbală care să marcheze succesul echipei lor. De asemenea, creați activități în familie care necesită colaborare: un joc de societate, o mică sarcină comună (aranjat masa împreună) sau o sesiune de pregătire pentru școală ca echipă. Această abordare creează un cerc virtuos: când copiii asociază cooperarea cu laude, atenție și sentimentul de succes, sunt mai predispuși să aleagă colaborarea decât lupta. În timp, comportamentul rivalității se diluează și frăția devine un spațiu de sprijin reciproc, nu de competiție constantă. Părinții pot astfel să construiască un mediu în care „suntem o echipă” devine norma, mai mult decât „cine câștigă azi”.