Luiza Rădulescu Pintilie
Trecem cel mai adesea prin viață ca și cum am mai avea încă o mie de ani de trăit
Ca și cum zilele noastre nici n-ar avea asfințit
Și noi înșine am fi descifrat taina de a fi nemuritori.
Clipei îi ignorăm frumusețea, fericirii îi închidem
poarta inimii
Amăgindu-ne că și mâine va veni pentru noi o altă zi
De trăit, de visat, de sperat, de împlinit.
Ne lăsăm sufletul și visurile legate ori prea strâns de trecut
Ducând după noi, spășiți, povara a tot ce-am pierdut
Ori alergăm, alergăm, alergăm spre iluzia unui
închipuit viitor.
Frângem gândului cutezanța îndrăznelii și ne închidem orizontul propriei străluciri
Așteptând doar cerul senin pentru bucuria de a fi
Înțelegând mult prea târziu că doar după norii de
ploaie se ivește cel mai frumos curcubeu.
Nedrept, prea des îi ignorăm clipei frumusețea și nouă înșine dreptul de a ne iubi,
Amăgindu-ne că și mâine ne va fi dăruită încă o zi
Și prin ea tot timpul din lume de trăit, de visat, de sperat, de iubit,
Ca și cum viața noastră nici n-ar avea asfințit
Iar noi înșine am fi descifrat taina de a fi nemuritori.
Și prea târzii fi-vor regretele pentru clipa în care am lăsat încuiată ușa la care tocmai ne bătuse fericirea…
