• Există numeroase forme de demență, cu manifestări distincte
Deși termenii demență și Alzheimer sunt folosiți, de obicei, ca și cum ar însemna același lucru, în realitate sunt diferiți. Demența descrie o deteriorare treptată a memoriei sau a altor funcții cognitive, însoțită uneori de modificări de dispoziție sau comportament, suficient de serioase încât să afecteze viața de zi cu zi acasă, în relațiile sociale sau la locul de muncă. Este un termen general, care acoperă o varietate de tulburări ce afectează gândirea, orientarea, limbajul și capacitatea de a lua decizii.
Boala Alzheimer este cea mai frecventă formă de demență, dar nu este singura. Printre celelalte tipuri se numără demența vasculară, demența cu corpi Lewy și demența frontotemporală, fiecare cu mecanisme proprii și manifestări clinice distincte, chiar dacă unele simptome se pot suprapune, potrivit unui amplu documentar prezentat de Hotnews.
De exemplu, demența cu corpi Lewy se caracterizează prin halucinații vizuale, tulburări de somn și fluctuații cognitive accentuate. În cazul demenței frontotemporale, modificările de comportament și deteriorarea limbajului apar, de regulă, înaintea pierderilor de memorie. Iar demența vasculară apare frecvent după accidente vasculare minore, iar afectarea cognitivă este provocată de problemele circulatorii de la nivel cerebral.
Unele tipuri de demență răspund mai bine la anumite tratamente medicamentoase. În cazurile legate de factorii vasculari, gestionarea agresivă a hipertensiunii sau a diabetului poate încetini progresia bolii. În schimb, demența frontotemporală sau cu corpi Lewy pot necesita strategii speciale de susținere comportamentală și comunicare.
Neuropsihologul Aaron Bonner-Jackson, de la Cleveland Clinic, spune că această confuzie are o explicație simplă: „Există o varietate de afecțiuni care pot provoca demență, iar cea mai frecventă cauză este boala Alzheimer. De aceea cei doi termeni sunt folosiți interschimbabil, pentru că, în foarte multe cazuri, demența este cauzată de Alzheimer.”
Demența nu este o boală în sine, ci un termen-umbrelă folosit pentru a descrie un set de simptome care afectează capacitățile cognitive și funcționale ale unei persoane. Pentru ca diagnosticul de demență să fie stabilit, este necesar ca persoana în cauză să prezinte dificultăți semnificative în cel puțin două dintre următoarele domenii: memorie, comunicare, concentrare, raționament, percepție vizuală.
„Declinul asociat cu demența este mai pronunțat decât cel la care ne-am aștepta în mod obișnuit pentru vârsta respectivă. Această deteriorare are un impact direct asupra capacității persoanei de a-și gestiona activitățile zilnice, precum îngrijirea personală, condusul, administrarea tratamentelor sau plata facturilor,” a menționat dr. Aaron Bonner-Jackson.
Demența nu face parte din procesul normal de îmbătrânire, ci apare ca urmare a deteriorării progresive a celulelor cerebrale, care încep să nu mai funcționeze și să nu mai comunice eficient între ele. Afectează funcțiile cognitive, dar și modul în care persoana se comportă, reacționează emoțional și se raportează la cei din jur.
În stadiile inițiale, demența se poate manifesta prin tulburări discrete: dificultăți de concentrare, uitarea unor informații recente sau ezitări în vorbire. Pe măsură ce boala avansează, însă, simptomele devin tot mai severe, iar persoana ajunge să depindă din ce în ce mai mult de sprijin extern pentru activități de bază precum alimentația, igiena personală sau orientarea în spațiu și timp.
Boala Alzheimer este responsabilă pentru aproximativ 60–80% dintre cazurile de demență. Este o afecțiune neurodegenerativă progresivă, adică simptomele se agravează treptat în timp. De regulă, debutul are loc după vârsta de 65 de ani. În România, la fel ca în multe alte țări, numărul cazurilor este în creștere, pe măsură ce populația îmbătrânește.
Boala debutează la nivel microscopic, în creier, când două tipuri de proteine (beta-amiloid și tau) încep să se acumuleze în mod anormal. Plăcile de beta-amiloid se formează în spațiile dintre neuroni, iar proteina tau formează aglomerări anormale, cunoscute sub numele de încurcături neurofibrilare, în interiorul celulelor nervoase. Aceste acumulări apar inițial în hipocampus, regiunea implicată în formarea memoriei, apoi se extind treptat către alte părți ale creierului. Pe măsură ce aceste depozite se acumulează, conexiunile dintre neuroni se deteriorează, iar celulele nervoase încep să moară.
„În general, primul semn al bolii Alzheimer este afectarea memoriei pe termen scurt, incapacitatea de a-și aminti conversații recente sau evenimente recente. De exemplu, o persoană poate repeta aceeași întrebare de mai multe ori sau poate avea dificultăți în a-și aminti numele unor persoane apropiate, cum ar fi prieteni sau membri ai familiei,” a explicat dr. Bonner-Jackson.
Pe lângă tulburările de memorie, pot apărea și alte simptome: dificultăți de concentrare, modificări de personalitate, cum ar fi pierderea interesului pentru activități anterior plăcute, suspiciune excesivă sau iritabilitate, schimbări de dispoziție, depresie, afectarea capacității de judecată, luarea deciziilor și confuzie generalizată.
Odată cu progresia bolii, simptomele devin tot mai pronunțate. Persoanele afectate pot avea dificultăți în a se orienta în timp și spațiu, în a recunoaște chipuri familiare sau în a înțelege contextul în care se află. În stadiile avansate, funcțiile de bază (vorbirea, mersul sau înghițitul) sunt afectate profund.
Diagnosticul bolii Alzheimer implică o serie de teste cognitive menite să evalueze memoria, atenția, limbajul și percepția vizuală, alături de investigații imagistice precum RMN cerebral. În anumite cazuri, medicii pot analiza prezența unor biomarkeri în lichidul cefalorahidian sau pot apela la PET/CT specializate pentru a detecta depozitele anormale de proteine în creier.
La nivel mondial, aproximativ 9% dintre toate cazurile de demență apar la persoane sub 65 de ani, conform Organizației Mondiale a Sănătății (OMS). Această formă timpurie a bolii poate debuta chiar în jurul vârstei de 30-40 de ani, așadar vârsta nu este singurul factor implicat în apariția bolii.
Demența vasculară este a doua cea mai frecventă formă de demență. Aproximativ 15–20% dintre persoanele diagnosticate cu demență suferă de această variantă în America de Nord și Europa, iar în Asia, prevalența poate ajunge până la 30%, potrivit statisticilor. Demența vasculară apare în urma deteriorării sau blocării vaselor de sânge din creier. Acest proces poate duce la accidente vasculare cerebrale de mici dimensiuni sau la hemoragii care afectează oxigenarea și funcționarea normală a țesutului cerebral. Spre deosebire de boala Alzheimer, în cazul demenței vasculare, memoria nu este afectată în mod prioritar. Primele semne sunt, de obicei, dificultățile de planificare, organizare sau luare a deciziilor.
În trecut, această afecțiune era cunoscută sub denumiri precum „demență multi-infarct” sau „demență post-accident vascular cerebral.” Simptomele variază destul de mult de la o persoană la alta, în funcție de localizarea și extinderea leziunilor din creier. Deși nu există, în prezent, medicamente aprobate specific pentru această formă de demență, unele măsuri pot contribui la protejarea sănătății vasculare și la încetinirea progresiei bolii: activitate fizică regulată, controlul tensiunii arteriale și al colesterolului, precum și renunțarea la fumat.
Demența cu corpi Lewy este asociată cu acumularea unei proteine numite alfa-sinucleină în structuri anormale din creier. Acest tip de demență se manifestă, încă de la început, prin tulburări de atenție și dificultăți în desfășurarea unor activități complexe, precum condusul. Apar frecvent și tulburări de somn (precum somn agitat cu mișcări violente), halucinații vizuale și simptome motorii asemănătoare cu cele din boala Parkinson, inclusiv mișcări lente și instabilitate posturală. Spre deosebire de Alzheimer, pierderile de memorie apar, de regulă, mai târziu în evoluția bolii, un element de diferențiere important.
Demența frontotemporală afectează, în special, lobii frontali și temporali ai creierului, zone implicate în reglarea comportamentului, personalității și limbajului.
„Această formă poate produce schimbări profunde și uneori bruște în comportamentul sau personalitatea unei persoane. Pot apărea impulsivitate, cheltuieli necontrolate sau comentarii complet nepotrivite în contexte sociale, manifestări care contrastează cu felul de a fi anterior al individului,” a detaliat dr. Bonner-Jackson.
Simptomele debutează, în general, în jurul vârstei de 60 de ani, cu ani buni înainte de apariția obișnuită a bolii Alzheimer. Există mai multe subtipuri de demență frontotemporală, printre care se numără: demența frontotemporală cu predominanță comportamentală, afazia progresivă primară, boala Pick, degenerarea corticobazală, paralizia supranucleară progresivă.
Afazia progresivă primară afectează în primul rând limbajul.
„O persoană cu această formă poate avea dificultăți în a-și găsi cuvintele potrivite, în a numi obiecte sau în a menține fluența în vorbire. De asemenea, pot apărea probleme în înțelegerea limbajului vorbit sau scris,” a adăugat specialistul.
În timp, afectarea limbajului se poate extinde și către alte funcții cognitive.
Există și forme de demență mai rare. Un exemplu este boala Creutzfeldt-Jakob, o afecțiune cu evoluție rapidă, provocată de proteine anormale numite prioni. Aceasta poate avea o componentă ereditară, poate apărea spontan, fără o cauză identificabilă, sau poate fi transmisă în anumite condiții de la bovine la oameni (așa-numita „boala vacii nebune”). Manifestările includ schimbări de dispoziție, confuzie severă, mișcări spastice și tulburări de mers.
Boala Huntington este o altă formă rară de demență, cauzată de o mutație genetică moștenită de la unul dintre părinți. Aceasta afectează în special zona centrală a creierului și debutează, de obicei, între 30 și 50 de ani. Primele simptome sunt mișcările involuntare și necontrolate ale membrelor, capului sau feței, urmate de declin cognitiv și tulburări emoționale.
Hidrocefalia cu presiune normală este o afecțiune caracterizată prin acumularea anormală de lichid cefalorahidian în creier. Această acumulare duce la încetinirea gândirii, dificultăți în luarea deciziilor, probleme de mers și pierderea controlului vezicii urinare. Diagnosticul este dificil de stabilit, deoarece simptomele pot fi confundate cu cele ale altor tipuri de demență, însă, spre deosebire de multe dintre ele, această formă poate fi ameliorată printr-o intervenție chirurgicală care presupune drenarea lichidului în exces.
Pe lângă formele primare de demență, enumerate mai sus, există și demențe secundare, care apar ca efect al altor afecțiuni sau factori externi. Spre deosebire de bolile neurodegenerative, unele dintre aceste forme pot fi parțial sau chiar complet reversibile, dacă se identifică și se tratează cauza.
Printre cele mai cunoscute cauze de demență secundară se numără:Carențele nutriționale, în special cea de vitamina B12 (cobalamină) sau acid folic, care pot afecta funcția neuronală;Tulburările hormonale, cum ar fi hipotiroidismul netratat sau insuficiența corticosuprarenaliană; Consumul cronic de alcool, asociat cu demența alcoolică sau encefalopatia Wernicke-Korsakoff;
Infecțiile, precum encefalita virală, HIV/SIDA sau neurosifilisul, care pot afecta direct sistemul nervos central;Afecțiunile autoimune, cum este lupusul sistemic eritematos, care poate genera inflamație cerebrală și simptome cognitive;Tumorile cerebrale sau efectele secundare ale tratamentelor oncologice (chimioterapie, radioterapie);Traumatismele craniene repetate, care pot duce la encefalopatie traumatică cronică;Expunerea la toxine (plumb, mercur, solvenți industriali) sau efectele secundare ale unor medicamente (în special sedativele și anticolinergicele).
Nici boala Alzheimer, nici celelalte forme frecvente de demență primare nu beneficiază în prezent de un tratament curativ. Intervențiile medicale se concentrează pe gestionarea simptomelor, menținerea funcțiilor cognitive cât mai mult timp și încetinirea progresiei bolii.
Există câteva clase de medicamente utilizate în tratamentul mai multor tipuri de demență. Inhibitorii colinesterazei (precum donepezil, rivastigmină sau galantamină) sunt frecvent prescriși în formele ușoare până la moderate de Alzheimer, dar pot fi utili și în demența cu corpi Lewy sau demența vasculară, în funcție de profilul pacientului. Acești agenți acționează asupra neurotransmițătorului acetilcolină, sprijinind procesul de transmitere a semnalelor între celulele nervoase, cu efecte asupra memoriei și concentrării.
Memantina, un antagonist al receptorilor de glutamat (NMDA), este folosită în stadiile moderate până la severe ale Alzheimerului și ajută la reglarea activității neuronale implicate în învățare și memorie. În plus, pot fi prescrise medicații adjuvante, precum sedative pentru tulburările de somn, antidepresive pentru simptomele afective asociate și, în cazuri atent monitorizate, antipsihotice (neuroleptice) pentru manifestările comportamentale severe, cum ar fi agitația, agresivitatea sau halucinațiile.
În ultimii ani, au apărut terapii biologice mai noi, cum ar fi anticorpii monoclonali, precum aducanumab sau lecanemab, care vizează reducerea plăcilor de beta-amiloid din creier, o caracteristică patologică a bolii Alzheimer. Deși controversate în privința eficienței clinice și a accesului larg, aceste tratamente indică o direcție de cercetare activă în domeniu.
Pentru unele tipuri de demență, tratamentul poate ținti direct cauza subiacentă. În demențele secundare, adică cele provocate de alte afecțiuni, intervenția corectă poate opri sau chiar reversa parțial declinul cognitiv. Exemple includ: întreruperea consumului de alcool în demența alcoolică, corectarea unei carențe de vitamina B12, tratarea infecțiilor sau a tulburărilor tiroidiene, controlul riguros al diabetului ori al tensiunii arteriale.
În cazul hidrocefaliei cu presiune normală, inserarea chirurgicală a unui șunt (sistem de drenaj) pentru evacuarea lichidului cefalorahidian poate duce la îmbunătățirea mersului, cogniției și controlului vezicii. Spre deosebire de alte forme de demență, aceasta reprezintă una dintre puținele situații în care o intervenție directă poate avea un efect functional. Pe lângă medicație, intervențiile non-farmacologice, cum ar fi terapia ocupațională, stimularea cognitivă, consilierea psihologică și suportul pentru familie, ajută la menținerea calității vieții.
