Florin Tănăsescu
Cum poate un lider de sindicat să facă joncţiunea cu Guvernul, cum poate talpa ţării să se apropie de ceea ce reprezintă Zgonea şi Tăriceanu, cum se pot împăca soacra cu nora ? Sunt întrebări la care votantul vrea răspunsuri ceva mai umane decât „m-apropii de pietre şi urlu“.
Ideea unei (re)concilieri naţionale ia, astfel, în calculul probabilităţilor ideea că ar putea face casă bună român cu român (deocamdată, diaspora nu intră în calcule), chiar dincolo de tembelele expresii care justifică multe în istoria noastră: numai contradicţiile neantagoniste duc la progres, contrariile se atrag întotdeauna etc.
În sprijinul ideii că putem fi un popor unit stau şi sumedenia tehnicilor de comunicare din ziua de ieri (cearta părţilor pe scările Tribunalelor, porcăirea peste gard, acatistele pentru moartea caprei vecinului), dublate de alea din ziua de azi (fraudele informatice, metoda Accidentul şi, nu în ultimul rând, ofertele băncilor).
Cum se poate releva unitatea naţională în viaţa de zi cu zi, şi nu doar la defilarea de 1 Decembrie, la Antena 3, vedem în rândurile de mai jos.
Luând exemplul din bătrâni. Poveţele, sfaturile sau aspiraţiile seculare sunt bunuri imprescriptibile şi inalienabile. Astfel, pe de o parte, nu-i târziu nici azi ca mult râvnitul consens la care a pohtit Ion Iliescu să se poată împlini cu vârf şi îndesat, în vreme ce inalienabilitatea (clamată prin “Nu ne vindem ţara”) se poate verifica prin trecutul şi prezentul plin de prieteni locali – râul, ramul – , asigurându-ne, mai departe, statutul de marginali în UE şi candidaţi la Schengen.
Evitarea minţii de pe urmă. Convocată la senectute sau în momente în care istoria strânge cu uşa, mintea de pe urmă a românului denunţă tot ceea ce trebuia bine făcut şi n-a fost. Este printre puţinele expresii care nu au corespondenţe în Occident, fiindcă nu am prea auzit de mintea de pe urmă a francezului sau a belgianului. Seamănă întrucâtva cu celebrele vorbe din urmă cu 25 de ani – “Am fost un dobitoc!” (Emil Bobu). Exclamaţia rezistă în timp şi poate fi rostită şi azi de alţi oameni politici.
Prin flori duse leprosului. Ideea este nouă în spaţiul carpato-danubiano-pontic şi a fost pusă la cale, la vedere, prin escapada lui William Brânză la puşcărie, de Ziua Îndrăgostiţilor. Metoda are, totuşi, puţine sorţi de izbândă…
Săritul la gâtul adversarului. Este inadmisibil ca să-ţi intre în casă cineva şi să mai şi râdă de tine (“Dar ce ţară urâtă aveţi, muscale!”, “Aici, la porţile Orientului nu se întâmplă nimic important” etc), darămite să ţi-o mai faci şi tu de râs. Sigur, a existat o scuză, imediat după 1990, când, dacă ziceau francezii veniţi cu ajutoare ”Ce blocuri urâte aveţi !”, „Ce primitivi sunteţi!, românii – din necunoaşterea limbii, s-a zis – aprobau docili, dând din cap.
Mai e mult până departe.
