Giorgiana Radu-Avramescu
Buni zori, dragul meu, cu sânziene, flori nemuritoare de câmp și rouă pe sprâncene! Cu zâmbet și bucuria de a descoperi locuri, oameni, de a vedea cum mânâ cu mână, suflet cu suflet când se adună, lucruri frumoase se clădesc în comunitățile mici. Așa am descoperit la Brebu, comună cu peste șase mii de locuitori, unde pentru prima dată am ajuns. Festivalul Sânzienelor m-a dus acolo. Un concept al directorului Centrului Cultural Brebu, Iraida Florea.
Un spectacol al verii plin de lumină, de culoare, acompaniat de muzică și vers, completat cu semnătura pe pânză a unor pictori contemporani, printre care și al nostru ploieștean Florin Șuțu. N-a lipsit costumul tradițional, n-au lipsit dansurile folclorice, baladele populare românești. Toate, așezate într-o frumoasă metaforă a spiritului românesc, armonizată sublim de compozitorul Mihai Toma, a cărui muzică îmbină sunete electronice, ritmuri Chill-Out si World Music, percuţii tribale şi teme etno-folclorice cu puternice influenţe româneşti, dar şi din alte zone folclorice ale lumii. El și tânăra soprană Livia Pisăliță, prin simfonia muzicală dăruită auditoriului, au încheiat periplul cultural al celei mai lungi zile din an, Solstițiul de vară, generând emoție, făcând să vibreze ascultătorul dimpreună cu frunza, cu fauna, cu iarba și aerul curat din parcul comunei Brebu.
Și micuța Eva, de șase ani, m-a impresionat, m-a cucerit cu chipul ei gingaș, cu îndemânarea ei în realizarea coronițelor din flori și iubirea curată a copilului. Și brățara din spic de grâu, pe care chiar ea mi-a legat-o la mână, cu grijă, ca nimic să nu altereze ritualul legământului dintre om și pământ, dintre om și natură. Ci să-i unească, să-i apropie, așa cum au fost încă de la facerea lumii. I-am promis Evei că ne vom vedea și în anul ce vine, iar până atunci îi voi purta în amintire cea mai caldă îmbrățișare pe care am primit-o vreodată.
Dragul meu, în completarea Sânzienelor mele, cu flori și oameni, cu copii și spice nevăzute, generatoare de bine și frumos, aduc în completare Sânzienele tale, să le așezi la icoana cerului:
„Câte Ilene și Sânziene
Câte, la noapte, pe Cricov, printre ale boziilor sprâncene
Goale se vor îmbăia
În ape strecurate de lună și mai ales în lacul cu lebede din călimara mea.
Câte narcise, câte promise
Cu țâțele sub lună arvunite de vise
Sperând să se mărite
La balul mascat al cuvintelor nefolosite.
Sânziene, la noapte veți dansa
Și sub fereastra mea
Învelite doar în șaluri de nuc
Iar eu face-mă-voi haiduc
Să fur
Al dedesubturilor voastre șnur
Rochiile cusute cu arnici
Uitate pe malul gârlei între urzici.
Câte Ilene
Și câte, Doamne, Sânziene
Frumoase toate
Ca ale caleștilor îngerești roate,
În noaptea asta mă ațin în calea lor
Ca să mă treacă
Trebuie să mă încalece nebune, altfel n-au spor.
Sânziene, Sânziene
Noapte albă cu sprâncene
Și cu țâțe și cu gene
Le voi prinde ca pe mrene
Cum se zbate sfârcul lor
Sechestrat de-aseară-n dor.
Voi bărbaților să știți
Noaptea asta nu dormiți
Călăriți cai ne-mblânziți
Luați-vă cu voi sub șa
Un descântec de caia
Fiindcă noaptea asta face
Tot ce anul nu desface.”
Și așa, în completarea ta, zic și eu: Sânziene, Sânziene/ mult mi-e dor, dar n-am cui cere/ spicul verde de-altădat’/căci demult el s-a uscat/și nu-i altul de cătat.
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
