Nu spuneţi copilului “Nu mai fi nervos”!

Într-o criză de furie, este esențial să fim prezenți: copilul nu învață să se liniștească pentru că părintele îi spune «calmează-te», ci pentru că el însuși poate rămâne calm într-un moment greu.
Crizele de furie sunt una dintre cele mai epuizante și provocatoare experiențe pentru un părinte. Ce să facă? Îl lasă, îl ceartă, îl ia în brațe? Și mai ales: cum îl ajută să învețe ceva din tot acest haos emoțional? Ce se ascunde în spatele acestor manifestări, cum le gestionăm și cum ne gestionăm pe noi înșine, ca părinți.
Furia este una dintre primele emoții pe care un copil o exprimă cu forță – uneori cu lacrimi, alteori cu pumni, urlete sau mușcături. Nu este ceva anormal și nici rușinos. Dar pentru mulți părinți, aceste momente aprinse sunt copleșitoare, mai ales când vin la finalul unei zile grele sau în public. Ruxandra Sersa, psiholog clinician copii, adulți și adolescenți și psihoterapeut cu formare psihanalitică în cadrul Centrului de excelență MindCare, spune că e important să înțelegem furia nu ca pe un comportament de corectat, ci ca pe un mesaj. „Fiecare criză a copilului este, în esență, o ocazie – nu de a demonstra control, ci de a exersa prezența.
Furia ne sperie pentru că, spune Ruxandra Sersa, citată de Hotnews, ne atinge în puncte nevindecate din propriul trecut. „În copilăria multor părinți de azi, furia era asociată cu rușinea, pedeapsa sau vinovăția. A te înfuria însemna să fii obraznic. Nimeni nu traducea furia în limbaj emoțional.” Iar ceea ce nu a fost elaborat în psihicul unei generații „se transmite, adesea inconștient, către următoarea”. Transgeneraționalul își face de cap mai ales când vine vorba de furie, atenționează psihologul.
Așadar, atunci când copilul țipă sau trântește, în noi se activează „o reverberație a propriei furii nereprezentate”. Dacă n-am învățat nici noi să ne exprimăm emoțiile în siguranță, riscăm să răspundem crizei copilului cu o altă criză – a noastră. Când părintele nu și-a înțeles și procesat propriile experiențe de furie sau umilință, va reacționa impulsiv când le vede în copil – „nu pentru că nu îl iubește, ci pentru că retrăiește o rană veche, dureroasă, care îl depășește”.
Creierul unui copil mic este, pur și simplu, incapabil să gestioneze singur emoțiile puternice. Cortexul prefrontal – responsabil cu autoreglarea și luarea deciziilor – este în dezvoltare. „Asta înseamnă că un copil mic nu are capacitatea de a se liniști singur în momentele de criză”, explică psihologul. El are nevoie de un adult care să îl conțină emoțional: „Un adult care stă cu emoția copilului și o transformă din ceva haotic și dureros într-o experiență suportabilă și înțeleasă. Ca o claie de lână încâlcită care, cu răbdare, devine un ghem – așa se așază și emoțiile, când sunt privite, înțelese, ținute în brațe”, mai explică Ruxandra Sersa.
E dovedit că a spune „Nu mai fi nervos!” nu funcționează pentru că nu facem decât să reprimăm ceva ce trebuie, de fapt, conținut („a conține” în sens psihologic, nu fizic, înseamnă capacitatea unui adult de a ține emoțional o trăire dificilă a copilului – fără să o respingă, să o ignore sau să o amplifice – n.r.). „Negarea emoției duce la reprimare, iar ceea ce este reprimat nu dispare – se întoarce sub formă de anxietate, somatizări, agresivitate pasivă”, spune psihologul. Furia are nevoie de o „rampă de descărcare – simbolică sau verbală – pentru a nu se întoarce împotriva propriei identități.”
Nu există un protocol fix atunci cînd un copil are o criză de furie, spune psihologul, pentru că fiecare copil declanșează altceva în părintele său. „Ceea ce pe mine mă sperie într-o criză, pe altul îl poate lăsa complet indiferent. Cel mai important este să fii acolo – prezent fizic și psihic”, adaugă specialistul.
Iată câteva repere pot ajuta:
1. Validați-i emoția
Spuneți-i că îl vedeți, că îi recunoașteți emoția: „Văd că ești foarte furios. Îmi dai voie să te ajut să găsim o cale prin care să spui ce simți?”
2. Oferiți-i un ajutor simbolic
Copiii au nevoie de modalități fizice sau simbolice prin care să-și descarce furia. În acest caz, pot fi de folos anumite obiecte sau acțiuni, cum ar fi o pernă în care să lovească, hârtie și creioane pentru a desena furia ori un loc, un colț în casă unde are voie să strige sau să plângă.
3. Încurajați exprimarea verbală
Ajutați-l să exprime în cuvinte emoția: „Sunt furios pe…”, „M-am supărat pentru că…” „Un vocabular emoțional sănătos ajută la mentalizarea furiei, transformând-o dintr-o forță brută într-un mesaj psihic coerent”, mai spune Ruxandra Sersa. Mentalizare înseamnă capacitatea de a reflecta asupra propriilor stări mentale și ale celorlalți – adică de a înțelege că emoțiile, gândurile și reacțiile au o cauză și un sens. E procesul prin care transformăm o reacție emoțională intensă într-o experiență care poate fi înțeleasă, pusă în cuvinte și integrată. Așadar, când copilul învață să spună „Sunt furios pentru că nu m-ai lăsat să mă mai joc” în loc să țipe sau să lovească, el mentalizează furia: o recunoaște, o numește, îi dă sens. Furia nu mai e o explozie fără formă, ci devine un mesaj interior clar.
Emoțiile nu sunt doar în capul nostru, ci și în corp. Atât copiii, cât și adulții simt furia, frica sau tristețea fizic – ca o strângere în piept, un nod în gât, o tensiune în mâini sau o încordare în stomac. La copii, acest aspect este și mai evident, pentru că nu au încă un vocabular emoțional bine dezvoltat ca să poată exprima prin cuvinte ce simt.
De aceea, reglarea emoțională nu începe doar prin „hai să vorbim despre ce simți”, ci prin intervenții fizice care calmează corpul, iar odată cu el, și mintea:
Respirația ghidată (inspir–expir–inspir–expir) ajută la încetinirea ritmului cardiac și la calmarea sistemului nervos. Descărcarea de tensiune (prin sărituri pe loc, alergare ușoară sau balans în brațele părintelui) ajută corpul să elibereze energia acumulată de la emoția intensă.
Scanarea corporală (întrebări ca „Unde simți furia? În piept? În stomac, în mâini”) îi ajută pe copii să devină conștienți de ce se întâmplă în corpul lor. Când poți numi ce simți („mă doare burta de supărare”), acel sentiment devine mai puțin înfricoșător, mai clar, mai ușor de gestionat.
Este, practic, o metodă prin care copilul învață să își recunoască și să își regleze emoțiile plecând dinspre corp spre minte, ceea ce este esențial la vârste mici.
Părinții care știu să-și liniștească copiii care fac crize de furie sunt părinții prezenți în viața copiilor lor. Cei mici nu învață din discursuri, ci din prezența emoțională a adultului. „Nu trebuie să fim perfecți, dar e esențial să fim prezenți. Copilul nu învață să se liniștească pentru că îi spui «calmează-te», ci pentru că tu însuți poți rămâne calm într-un moment greu”, subliniază Ruxandra Sersa.
Un alt lucru esențial, atrage atenția psihologul, poate cel mai important, este să renunțăm la copilul imaginar, cuminte, și să-l vedem pe cel real. A-l privi cu adevărat pe copil așa cum este el – nu cum ne-am dori să fie, nu cum ni l-am imaginat, nu cuminte din oficiu – este, în același timp, o cale de întoarcere spre tine, cel care poate încă așteaptă să fie văzut, ținut, auzit.
Crizele de furie nu sunt doar momente de criză pentru copil. Sunt ocazii pentru noi, părinții, de a privi mai atent în oglindă. De a ne repara propriile răni, în timp ce învățăm alături de copil cum să gestionăm ceea ce doare. Furia nu e o greșeală, este mai degrabă o invitație la conectare.