Când venim acasă după o zi grea, este ușor să dăm vina pe copii pentru temă neterminată sau mâncarea irosită. Dar, de cele mai multe ori, reacția noastră nu are legătură cu ei, ci cu toată încărcătura emoțională pe care am adus-o cu noi de la muncă. Și vestea bună e că există soluții: în primul rând, să învățăm să punem ceva între emoție și acțiune.
De multe ori, fără să vrem sau fără să ne dăm seama, trăim ca niște ceasuri bine reglate: ne trezim la 5:00-6:00 dimineața, pregătim micul dejun, trezim copiii, îi trimitem la școală și, la 7:00, suntem deja în drum spre muncă. Zi de zi, aceeași cursă contra cronometru. Ajungem să fim atât de prinși în rutina asta automată, încât atunci când ceva ne scoate din ritm – o criză de furie a copilului, un refuz încăpățânat, un simplu „nu vreau!” – reacționăm pe loc, ca niște arcuri tensionate. Iar în acel moment, fără să vrem, copiii noștri devin ținta descărcării noastre emoționale.
Partea dificilă este că, atunci când emoția izbucnește – fie că e furie, frustrare sau oboseală cruntă – avem tendința să acționăm instantaneu. Țipăm, pedepsim, rostim vorbe pe care nu le-am spune dacă am avea măcar câteva secunde să respirăm.
Aici intervine ceea ce specialiștii numesc mindfulness. Nu e nimic mistic la mijloc. Mindfulness înseamnă, pur și simplu, să vă luați un răgaz, chiar și de câteva secunde, între ceea ce simțiți și ceea ce faceți. Este ca și cum ați pune o pernă moale între emoție și reacție. În loc să explodăm imediat, punem pauză. Respirăm. Devenim conștienți de ceea ce simțim. Și abia apoi alegem cum să răspundem. Nu emoția e problema. Toți suntem obosiți, frustrați, uneori copleșiți. Problema apare când lăsăm emoția să conducă acțiunea fără nicio filtrare.
Nu există rețete minune, dar există mici trucuri care funcționează, mai ales dacă sunt exersate în mod conștient:
*Respirați adânc de trei ori înainte să spuneți ceva. S-ar putea să pară o pierdere de timp în toiul unui conflict, dar acele trei respirații schimbă chimia corpului și vă pot salva relația cu copilul.
*Recunoașteți ce simțiți, măcar în minte. „Sunt furios pentru că șeful m-a certat pe nedrept.” Sau: „Sunt epuizat și orice mă scoate din sărite.” Nu e nevoie să verbalizați emoțiile în fața copiilor de fiecare dată, dar să vi le spuneți vouă ajută enorm.
*Întrebați-vă: oare chiar copilul meu e problema acum? În multe cazuri, copilul doar a apăsat un buton deja roșu de la altceva: o zi grea la serviciu, o grijă nespusă, o frustrare acumulată.
*Acceptați că aveți voie să simțiți, dar nu să loviți cu cuvinte. Furia e firească. Țipatul și etichetele („Ești imposibil!”) sunt cele care rănesc.
Pentru că, în timp, copiii învață de la noi cum să gestioneze propriile lor emoții. Dacă ne văd că ne oprim și respirăm înainte să răspundem, vor învăța și ei să facă asta. Dacă ne văd că ne descărcăm impulsiv, vor copia același model.
În plus, când ne oferim nouă înșine acel spațiu între emoție și acțiune, devenim părinții care vrem să fim: mai răbdători, mai conectați, mai blânzi. Și, poate cel mai important, învățăm să fim mai blânzi și cu noi înșine.
