Giorgiana Radu-Avramescu
Dragul meu, bun găsit! Nu ți-aș fi scris azi, dar trecutul, prin ale lui toate, mă ajunge negreșit. Nu te-aș fi căutat să-ți povestesc ziua bogată în activități diverse și bucuria vizitatorilor la Muzeul Pietrei, însă un scurt moment al zilei m-a purtat în trecut, în prezent și-n ceea ce știu că urmează.
Zidurile din piatră și tot universul de aici mă țin departe, cu voia mea, de multe care se petrec la Sângeru. Nu vreau să știu, nu vreau să aflu, nu țin să cunosc dedesubturi care nu mă privesc. Salut și sunt salutată, conversez despre vreme și vremuri, despre „nimicuri” uneori. Mă limitez la lucrurile simple, păstrez discreția. Deși trăiesc aici de douăzeci de ani, sunt atâția oameni pe care nu-i știu decât după chip, iar după nume doar, pe alții, povestiți de tine. Trăiesc cumva în lumea mea, în lumea noastră, ținându-mă la distanță de ceea ce îmi poate perturba liniștea. Nu știu dacă e rău, ori de e bine, însă e o alegere de la care nu mă abat.
În soarele splendid al primei zile de mai, în care admiram multele nuanțe de verde ale naturii, alături de mama, am auzit clopotul bisericii, anunțând moartea. Nu știu de ce gândul m-a dus să-i povestesc mamei faptul că de curând, mai puțin de o lună cred, am auzit că s-a stins domnul profesor de muzică, Nicolae Popescu. La scurt timp după această relatare tristă, am mers la magazinul alimentar din centrul comunei, cunoscut de mulți drept „La Mădălina”. Acolo, vorbeau, un domn, fiul celui pentru care clopotul se tânguia astăzi, și o doamnă minionă, cu o vârstă relativă, distinsă, pe care o știam din vedere, cu care m-am intersectat de multe ori și de a cărei privire caldă m-am bucurat de multe ori, fără să știu cine e. Îi cunoșteam chipul și atât. Acum am aflat. E soția domnului profesor Nicolae Popescu, care s-a stins în urmă cu trei luni, iar eu am aflat târziu, din întâmplare. Și, Doamne, de câte ori nu m-am întâlnit cu doamna în tot acest timp, iar eu am tăcut, când trebuia să-i spun ceva, ceva cuvenit în astfel de momente. De ce? Pentru că domnul profesor, un om cald, prietenos, a fost de multe ori la noi în casă. I-a deslușit Lucianei, începând de la vârsta de șase ani și până la unsprezece ani, tainele pianului. Frumusețea și gravitatea, duioșia și tonalitatea notelor muzicale. Acuratețea lor în interpretarea melodioasă a unor arii, balade muzicale complexe și complicate. I-a vorbit despre Bach și Chopin, despre inegalabilul nostru George Enescu, despre marii muzicieni ai lumii.
Domnul profesor s-a stins cu puțin înainte de a împlini 77 de ani, după cum mi-a mărturisit doamna Popescu, după 18 zile de suferință. Momente pe care mi le-a detaliat, iar eu la rându-mi m-am confesat, instinctiv, despre cei aproape trei ani ai tăi de suferință cumplită, pe care doar eu îi cunosc îndeaproape. Lacrimile doamnei Popescu curg fără încetare de trei luni încoace, deși ar vrea să le oprească, dar nu știe cum să facă. N-am putut să-i spun că ele vor continua mult timp. Mult timp de acum încolo. Mai ales că-l regăsește oriunde ar privi. „A fost un soț bun. Un tată dedicat pentru copiii noștri. Prieten, om iubit. Ne-am înțeles și ne-am avut întotdeauna unul pe celălalt. Iar acum îmi este cumplit de greu!”. Acestea sunt cuvintele rostite de ea, acestea sunt simțirile mele de atunci, de când, rămasă fără tine, simțeam că nu voi ști, nu voi putea supraviețui. Dar timpul și Cel de Sus îi ajută pe cei rămași în derivă, în neștiința, neputința de a trăi fără cel care le-a fost mai presus de tot.
Priveam ochii înlăcrimați ai doamnei Popescu, îi ascultam vorbele gâtuite de durere, în pragul parastasului de trei luni și vedeam oglinda celei care-am fost atunci și, parțial, va rămâne mereu. Căci o astfel de pierdere nu se vindecă total niciodată. Și-n timp ce cuvintele noastre curgeau, mă gândeam de ce Asociațiile, Fundațiile care gândesc programe paliative pentru diminuarea suferinței a celor încercați nu înființează unul pentru cei apropiați, pentru familiile părtașe la multă durere, martore fără puterea de a schimba ceva, ci doar asistă neputincios la stingerea celor iubiți. Spitalele folosesc un termen de care de atâtea ori m-am izbit. Un termen rece, neînsuflețit, fără valoare sentimentală – aparținător. Da, aparținătorii au nevoie la rându-le de suport încurajator, de suport sufletesc pentru a purta războiul nemilos cu bolile incurabile, cu bolile de neînlăturat, fără cale de întoarcere.
Să hrănești omul iubit prin gastrostomă luni de zile, sau ani, în cazul meu și al altora, să-l tratezi medicamentos la fel, să-l vezi cum zi de zi se stinge sub ochii tăi, nu-i deloc ușor de suportat, de trăit. Te simți mic, neputincios și, cu tot efortul depus, chiar inutil. Părtaș oarecare la plecarea lui. Tot ce faci, chiar de faci mai mult decât îți e în putință, pare prea puțin.
Dragul meu, știu, știm că viața duce la un punct care se încheie la un moment dat, dar în cazul unora se sfârșește mult prea neîndurător, prea neașteptat. Iar suferința nu știu cât de echitabil se împarte. Între cei care pleacă și cei care asistă la plecare. Până la urmă, importantă nu e contabilizarea, cântărirea durerii, ci rezistența în fața ei. Iar urmările, pentru cei care rămân, sunt predispuse necicatrizării totale. Sunt răni care ușor se redeschid la fiecare atingere cu adevărul, constatarea despărțirii definitive.
Cu privirea spre primăvara luminoasă, prietenoasă și anunțătoare de noi începuturi, sub impactul întâlnirii în tristețe a doamnei Popescu, cu gândul pios pentru domnul profesor, cu dorința izbânzii a tot ce anunțat și neanunțat se va ivi, mă despart de tine cu același salut!
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
