Sfântul Alexie a fost singurul copil al dregătorului Eufimian. Cu cât înainta în viață, cu atât creștea în sufletul lui și dorința nemuririi și a vieții veșnice. Toate bunătățile pământești i se păreau lucruri de nimic.
Eufimian l-a cununat pe Alexie cu o fecioară încuviințată, dar împotriva voinței tânărului. De aceea, chiar din seara nunții, Alexie a părăsit în taină nu doar legătura pe care nu a dorit-o, ci și casa părinților săi. A fugit la biserica din Edesa, unde a stat 18 ani, îmbrăcat sărăcăcios și hrănindu-se din mila celor care veneau la biserică. Atunci când s-a făcut cunoscut celorlalți că este un om al lui Dumnezeu, el s-a înspăimântat de lauda oamenilor ca de o primejdie de moarte și în taină a plecat spre Tarsul Ciliciei. Însă, corabia cu care călătorea a naufragiat, a fost luată de vânturi și purtată pe ape până la Roma, locul nașterii sale. Sfântul Alexie a văzut în această întâmplare mâna lui Dumnezeu și astfel a hotărât să meargă la casa tatălui său și acolo, sub chip de străin, să-și petreacă în continuare cu pocăință cealaltă vreme a vieții sale. Ajuns în casa părinților, nemaifiind cunoscut de nimeni, a fost luat în derâdere și batjocorit de servitori.
Când i s-a apropiat sfârșitul, el a alcătuit o scrisoare, a strâns-o în mână și, întinzându-se, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu în ziua de 17 martie. După o descoperire dumnezeiască în Biserica celor Doisprezece Apostoli, împăratul și patriarhul au primit porunca de a-l căuta pe „omul lui Dumnezeu”. La scurt timp, s-a descoperit că acest „om al lui Dumnezeu” era fiul lui Eufimian, care trăise ca un cerșător în curtea acestuia, timp de șaptesprezece ani.
Împăratul a citit scrisoarea cu voce tare și toți au fost cuprinși de spaimă. La atingerea de sfintele sale moaște bolnavii se vindecau, căci din trupul lui izvora un mir bine-mirositor.
Trupul Cuviosului Alexie a fost îngropat cu cinste în Biserica „Sfântul Apostol Petru” din Cilicia, în sud-estul Asiei Mici.
