Florin Tănăsescu
Nefericitul umbla vorbind singur. Când să te-ntâlnești cu el, brusc părăsea trotuarul și-o lua pe arătură. Într-o noapte, pe când îmi plimbam câinele (că animalul meu e poet, deci îi plac stelele, luna) să-mi stea inima, nu alta. Potaia a-nlemnit și ea.
Era sus-amintitul nefericit. Mi-a-ntins mâna, mi-a stâns-o ca-ntr-o menghină, apoi ne-a sechestrat pe amândoi ( la mine și la câine fac referire).
Cu animalul s-a purtat frumos. Cu mine, nasol. Cinic, mi-a pus în mână un creion chimic și a ordonat: «Scrie, să se știe!».
Și-a-nceput să-mi dicteze cele scrise mai jos:
Titlu: «Înnebunesc la gândul că încă te iubesc!».
E dus, mi-am zis. Are traume de pe urma unei iubiri ne-mpărtășite. Sau divorț.
«Scrie, mă, că altfel îți omor câinele», l-aud și acum.
Țineam cât de cât la potaie, deci am mâzgălit pe-o foaie de maculator (de care, recunosc, și mie îmi era dor), următoarele:
«Ieri, 11 februarie anul oricui, dar numai al Domnului se pare că nu-i, m-am prezentat la spitalul de nebuni. M-a uimit liniștea ce domnea acolo. Că nu era niciun pacient. O asistentă m-a luat de-o aripă și m-a prezentat lu’ dom’ doctor. Ăsta a bunghit din prima că ceva nu-i în regulă cu mine.
Mi-a pus doi electrozi pe cap
și-a-nceput să mă sudeze. M-am trezit lat pe hol, chiar dacă erau paturi. «Are discernământ, deci trebuie tratat cum se cuvine. Suferă de ceva nostalgie și o doză mai mare de normalitate».
Mirat, am întrebat: «Bre, mata chiar bați câmpii?».
Lezat în amorul propriu, mi-a fript una după ceafă și-a zis: «Scrie!».
De frică, am continuat:
«Asistenta șefă mi-a dat niște pastile anti-nostalgie, anti-patriotism, anti-dragoste, anti – tot ce a fost normal prin țară. La urmă, mi-a bătut și-un cui în cap, să fie sigură că m-am lecuit. Apoi, mi s-a pus diagnosticul «Apt de-a viețui și de-a vota».
Începusem să ud coada pisicii, dar nemernicul mi-a stigat: «Nu plânge, doar scrie-nainte!».
Și-am însăilat finalul:
«I-am dat lu’ doctor cinci sute de lei, iar asistentei- trei. Au cam strâmbat din nas, dar le-am promis că revin dacă-mi spun de ce-i spitalul de nebuni fără pacienți. Au râs cam o juma’ de oră, da’ mi-au răspuns: «Sunt în Parlament sau în Guvern, nefericitule!».
Mă trecuseră nădușelile, câinele mieuna, noroc că-l aud pe nebun:
«Gata, ia-ți cotârla și vira!».
Și-am plecat. Pe drum, câinele avea apucături ciudate. De exemplu, a-nceput să vorbească tare cu o cometă: «Pupici, scumpo! Dacă ăsta mă scoate și mâine la plimbare, bem o cafea, fumăm o țigară, poate vedem și-un film la mall».
Nu mai știu ce răspuns i-a dat aia, că m-am dus și eu la același spital de nebuni, să-mi bată un piron în cap.
După care, firește, îmi voi scrie, ca diliul ăla, memoriile.
Titlul va fi, cred, «Sunt dus cu cercul, capra-i la raze, câinele-i face curte unei comete».
Of, unde sunteți voi, Kafka, Ionescu, Urmuz, să țineți – și nu numai mie – un jurnal al unui om care pare normal într-o țară anormală?
