Luiza Rădulescu Pintilie
Tristă coincidență la aproape un secol de la descoperirea coifului de aur de la Coțofenești! Apărut neașteptat din negura trecutului și găsindu-și, pe un drum destul de întortocheat, meritata strălucire, în urmă nu cu multe zile s-a “pierdut” și mai neașteptat în negura prezentului, continuând să-și scrie, zbuciumat, istoria și povestea.
Și pentru că de la momentul dispariției sale- alături de alte importante valori ale arheologice româneşti – în urma recentului jaf care a avut loc la Muzeul Drents din Assen-Olanda, unde se aflau expuse, au apărut în spațiul public numeroase informații, unele dintre ele dacă nu total incorecte cel puțin confuze, ne îngăduim să revenim asupra subiectului – încă fierbinte și departe de a fi încheiat.
Ca urmare, notăm în aceste rânduri câteva precizări pe care ni le-au împărtășit, cu toată deschiderea – drept pentru care le adresăm și public cuvenitele mulțumiri – cei care au condus destinele celor două așezări de pe Valea Slănicului (comunele Vărbilău și Dumbrăvești) legate de locul descoperirii unuia dintre cele mai importante artefacte din patrimoniul naţional al României, profesorul Ion Ioniță și domnul State Valentin, ambii iubitori de istorie și cu mare respect față de valorile naționale. (În foto – imagine din expoziția “Coiful getic din aur. Din nou la Vărbilău, după 90 de ani”, realizată cu prilejul singurei reîntoarceri a valorosului artefact, pentru o singură zi – în septembrie 2019 – în locul în care a fost găsit)
Fără a ne propune să intrăm în polemică ori să infirmăm alte relatări apărute în această perioadă sau anterior, notăm că, despre locul și momentul descoperirii coifului, profesorul Ion Ioniță ne-a spus că acesta a fost găsit pe dealul care desparte cele două comune, exact pe cel mai înalt loc, pe o poiană unde se jucau mai mulți copii, la rădăcina unui copac, probabil nuc, după cum își amintește din relatările unor localnici. Plin de pământ, obiectul găsit de unul dintre copiii familiei Simion nu strălucea în lumina zilei, iar în căușul rămas liber de straturile de lut bătătorit a fost pusă apă. Despre locul acesta, domnul Valentin State – care l-a bătut, ca și profesorul Ion Ioniță, nu o dată cu piciorul – a adăugat că este cunoscut drept “punctul Budui“, fără să fi găsit și o explicație a acestei denumiri. Practic, dincolo de coama dealului Mălăiești pe care îl vede oricine vine dispre Ploiești și merge spre Slănic Prahova, mai există încă două vârfuri deluroase, unul spre vest – numit Moldoveanu și un al doilea spre nord, numit Budui.
De notat și că satul Coțofenești – aflat astăzi în componența comunei Vărbilău – a aparținut, după cum ne-a precizat domnul Valentin State, până în anul 1922, comunei Mălăiești de la acea vreme – comuna Dumbrăvești de astăzi, apoi a intrat în componența comunei Poiana Vărbilău – Vărbilău de astăzi.
Într-o filă-copie a unor documente pe care le-a studiat atent, în urmă cu câțiva ani, la Arhivele Naționale, în cadrul preocupărilor sale asidue de a scrie o monografie a comunei Dumbrăvești, filă pe care ne-a pus-o la dispoziție, am găsit menționat de către prof. Ioan Andrieșescu – primul profesor de arheologie preistorică la Universitatea din București, începând cu anul 1927 și director la Muzeul Național de Antichități între 1927 și 1935 , care, referindu-se la cercetări proprii pe care le-a realizat la Poiana – Coțofenești (de altfel, este considerat primul cercetător al coifului), menționează: ”Încă din 1927 se găsește, dar este tăinuit, un coif de aur la Coțofenești, depus la Muzeu din aprilie 1929. În punctul Fundătura-Drumul Schitului a fost descoperit întâmplător în anul 1927 (n.n- și despre an au apărut, în aceste zile, diverse variante – 1926, 1927 și chiar 1928) un coif de aur, datând din sec.IV-III î. Hr. Acesta va fi achiziționat de către MNA de la un negustor din Ploiești“. Revenind la relatarea domnului profesor Ion Ioniță, domnia sa ne-a mai precizat că, la câteva săptămâni după ce coiful a fost găsit, preotul satului, Marinescu, ar fi zărit obiectul în cadrul gospodăriei familiei Simion și ar fi apreciat atunci valoarea acestuia. Astfel ar fi început drumul înstrăinării lui către un om de afaceri din Ploiești, care a oferit familiei deținătoare o despăgubire, dar a făcut și lăudabilul gest în opinia profesorului Ion Ioniță de a-l preda Ministerului Cultelor și Artelor, condus la vremea aceea de scriitorul Ion Marin Sadoveanu. Apoi, obiectul a ajuns la Muzeul Național de Antichități și ulterior la Muzeul Național de Istorie a României (înființat în anul 1970), ultimul loc de unde a plecat spre Olanda – și vrem să credem că nu și spre pierderea definitivă – valorosul artefact.
Descriindu-ne, nu fără emoție, zona în care a fost găsit coiful, profesorul Ion Ioniță ne-a spus că acesta oferă privirii o priveliște cu totul deosebită, fără de niciun obstacol ca, de la cei aproape 600 de metri, să ajungă, spre sud, când cerul este senin, până înspre “Dunăre și marea cea mare”. Apoi, ambii noștri interlocutori ne-au vorbit despre faptul că, în partea dinspre nord, se vede și astăzi un fel de zid înalt de 3-5 metri și lung de aproximativ 10-12 metri, din gresie, ce pare construit de om, dar despre care unii specialiști ar fi de părere că este, de fapt, “opera” comună a naturii și a timpului secular trecut și peste acest loc. De asemenea, în aceeași zonă, pot fi zărite treptele unei scări, realizată din blocuri mari de piatră, iar pe creasta dealului două-trei locuri în care există semne ale unor amenajări ce ar putea fi considerate puncte de observație. De altfel, în toată această zonă, au fost găsite și alte obiecte care, fără a avea valoarea coifului, “vorbesc” despre însemnătatea istorică a zonei. Domnul Valentin State ne spunea, printre altele, despre faptul că bătrânii vorbesc și despre existența, în apropiere, a văii unei biserici scufundate, în documentele pe care le-a găsit atestându-se faptul că în zona respectivă a existat schitul călugărului Vlad (însuși profesorul Andrieșescu vorbind despre „Drumul Schitului”).
De altfel, în anul 1984, nu foarte departe, pe malul Glodului, cu ocazia amenajării terenului pentru amplasarea unei sonde, s-au găsit vatra veche și cimitirul satului Mălăeștii de Jos.
La rândul său, profesorul Ion Ioniță ne-a confirmat că locuitorii de astăzi ai satului Coțofenești folosesc frecvent denumirile de Fundătura-Drumul Schitului, Valea Mănăstirii (aflată cam la un kilometru de locul unde a fost găsit coiful) sau Budui pentru a identifica, geografic, diversele puncte ale așezării și, chiar dacă acestea nu apar menționate oficial, sunt parte a vieții lor, a unui “nomenclator popular”, cum atât de sugestiv ne spunea.
De asemenea, extinzând discuția despre locul în care a fost găsit coiful, a ținut să sublinieze faptul că, undeva la 3-5 kilometri depărtare, lângă calea ferată Ploiești-Slănic, există Castrul Roman, o fortificație romană tipică – una dintre cele mai importante din zona Munteniei -, amplasată strategic între râul Teleajen și pârâul Vărbilău, unde cercetări arheologice desfășurate în cadrul sitului considerat de importanță națională, dovadă clasarea în Lista Monumentelor Istorice, au scos la iveală descoperiri deosebit de importante. De asemenea, la nord de zona satului Sfârleanca al comunei Dumbrăvești, cunoscută drept Vulpești, spre hotarul cu Coțofenești și Drumul Făgetului, profesorul Ion Ioniță își amintește că, în urmă cu vreo trei ani, câțiva deținători de detectoare de metale au găsit câteva piese deosebite și au fost îndrumați să le predea Muzeului de Istorie și Arheologie.
În loc de orice altă concluzie, mai notăm câteva rânduri regăsite într-una dintre copiile puse la dispoziție, alături de fotografiile ce însoțesc acest text, de domnul Valentin State, rod al pasiunii și aplecării sale, cu atâta lăudabilă acribie, asupra studiului documentelor de arhivă. Rândurile respective au fost publicate de scriitorul Ion Marin Sadoveanu, imediat după momentul donării coifului către Ministerul Cultelor și Artelor, în revista „Rampa” (duminică, 28 aprilie 1929): ”Cu mâini din acestea curate ca ale dumitale, domnule Ion Marinescu Moreanu, se clădesc temeliile unui neam și prestigiul său, în toate direcțiile. Întâmplarea ne mângâie oarecum… de necazul de a fi pierdut, poate pentru totdeauna, vestita Cloșcă cu pui (n.n. – se face referire la faptul că, în anul 1917, împreună cu tot tezaurul României, și această valoroasă piesă, numită “Tezaurul de la Pietroasa”, dar mai cunoscută sub numele “Cloșca cu puii de aur”, este trimisă la Moscova, de unde s-a întors abia în anul 1956, când Uniunea Sovietică a restituit României tezaurul artistic trimis în timpul Primului Război Mondial). Coiful acesta o egalează ca valoare. Căci dacă descoperirea arheologică va însemna poate o dată și va trece mai departe în tratatele de specialitate străine, descoperirea morală a faptei dumitale e încă a noastră și ea înviorează“. Ce paradox – cel puțin deocamdată: coiful și-a găsit în străinătate nu strălucirea, ci nedreapta întoarcere în negura timpului! Păstrăm speranța că nu definitivă…
(Fotografiile au apărut în anul 1937, în primul număr al Revistei de Preistorie și Antichități Naționale-Buletin al Seminarului de Arheologie Preistorică de la Facultatea de Litere și Filosofie – Universitatea București; Director: I. Andrieșescu, cu prilejul Congresului Internațional de Antropologie și Arheologie Preistorică, desfășurat la București și Cluj, 1-8 septembrie 1937. În prima fotografie e surprinsă o vedere dinspre nord a locului în care a fost descoperit coiful, iar în cea de-a doua apare, pe rândul de jos, în mijloc, copilul Traian Simion, cel care l-a găsit.)
