Giorgiana Radu-Avramescu
Bun găsit, dragul meu, după tăceri motivate! Melancolică prin decret divin, cum mă știi, am ales să-ți vorbesc doar în gând perioada aceasta. Gândurile noastre, știu, se întrepătrund la granița lumilor ce ne separă, așa încât ce pleacă dinspre mine tu primești negreșit.
E început de an, început pentru noi începuturi! Altădată le priveam sceptic, cum tot ce nou mi se arată, însă, astăzi, sunt gata să nu mă mai tem, chiar dacă multe se dovedesc neclare, încurcate.
După niște zile în care lumina dimineților nu venea din cer, ci dintre munți, ca și cum ascunsă ar fi stat, gata să mă întâmpine, mă regăsesc în liniștea casei noastre. Știi, în frumusețea peisajelor pe care le iubesc, parcă se oglindesc mai evident neputințele, infirmitățile mele. Dar asta nu mă împiedică să mă bucur de ele, ci mă îndeamnă mai mult la reflecție. Să văd mai departe decât pot vedea din universul meu alcătuit din pietre și amintiri.
Înainte de a-ți scrie, am dedicat un ceas lecturii. După câteva pagini, am fugit de Cioran, pe care îl caut frecvent în „Caiete 1957-1972”. Astăzi, nu-mi pare potrivit. Nu e adecvat începuturilor. Scrisul lui îmi adâncește mai abitir îndoiala, melancolia lui amplifică propria-mi melancolie. E, mai degrabă, util reflecțiilor de și despre final. Am parcurs corespondența dintre Carol Davila și logodnica, devenită mai apoi soția lui, Anica. Scrisorile lor sunt înșiruiri exacte cu activitățile fiecăruia, împărtășiri ale greutăților pe care Davila le întâmpina în dorința și perseverența lui de a organiza cât mai bine, mai eficient serviciul sanitar militar și civil din România, aflat într-o stare îngrijorătoare, în martie 1853, când a ajuns în Țara Românească.
Am găsit însă și scurte pasaje tandre:
„Anica mea dragă, logodnica mea iubită, imaginea ta nu mă părăsește nici o clipă și umple toate gândurile mele, iartă-mi egoismul. Plec peste câteva minute la Iași și-ți scriu aceste puține rânduri, pentru ca gândurile tale să se poată întâlni cu ale mele în mijlocul accidentelor drumului”.
„Draga mea Anica, iată-mă azi, instalat în salonul albastru ca să-ți spun cât te doresc, cât de lung mi se pare timpul departe de tine și viața fără farmec, într-o singurătate pe care nu o împărtășești”.
„Într-adevăr ești o ființă încântătoare, atât prin inimă cât și prin spiritul tău și fiecare cuvânt de la tine îmi face o extremă plăcere, căci văd cât de mult ne iubim și cât de bine ne potrivim în toate” (Carol).
„Aș vrea să vorbesc mult, mult cu tine dar simt că adorm, plină de iubire, de afecțiune, de duioșie pentru Citta al meu! (Anica)”.
Dragul meu, eu, astfel de cuvinte nu mai primesc de la tine. Au rămas cele de demult, pe care le parcurg uneori. Pe care le aud și azi. Cuvintele scrise ori rostite, le păstrez. Sunt talismanul la care niciodată nu renunț. Am trăit cu bucuria cuvintelor de dragoste. Nu le-am știut pe acelea care exprimă dorul, până de curând. Cuvintele mele de dor ajung la tine. Ale tale se risipesc pe aripile fluturilor, în zbor, lunecă pe spatele cocorilor, se dizolvă în mireasma florilor de cireș, primăvara!
Însă, cu totul, nu-mi lipsesc vorbele calde. Mai ales în perioada aceasta. Vorbele îndulcite cu mierea prieteniei, a prețuirii, a gândului bun de la oameni cu care nu mă văd și aud des, dar știu că sunt acolo, mai aproape sau mai departe. Și cuvintele lor, rostite în telefon, sau scrise într-un sms, mi-au înseninat zilele de sărbătoare. Vocea lor caldă a acoperit iernile pe care le credeam înghețate definitiv. Literele, nu de zăpadă, ci de soare și lună, de stele rânduite în Carul Mic și Carul Mare, pe cerul neuitării, le-am primit, le-am citit cu nespusă încântare și prețuire: „…Să vă realizați toate proiectele! Dar să nu uitați să vă bucurați de viață! Să vă văd mai mult zâmbind. Aveți un zâmbet atât de frumos!…”
E un mic fragment dintr-o urare, dar în acest ton au fost toate. Și recunoscătoare sunt tuturor care au transmis, într-un fel sau altul, un semn, un gest, un gând al faptului că departe de mine nu sunt. Și nici eu departe de ei! Dacă e ceva la care țin, după binele și sănătatea fiicei mele, acel ceva se cheamă OAMENI. Oamenii aceia pentru care contez. Oamenii aceia care nu fug când nimic nu au de câștigat. Oamenii aceia care se bucură să mă știe bine, după multele încercări din ultimii ani.
Zâmbetul meu se datorează în mare parte și lor. Iar la rându-mi îmi doresc să văd oameni fericiți. Și, în ciuda tuturor prognozelor sumbre pentru anul care tocmai ce-a pornit la drum, îmi permit să cred că va fi un an blând și bun, măcar cu aceia care la fel sunt! Când bine și frumos dăruiești, răsplata nu poate fi alta!
Cu acest gând închei, fără premoniții personale! Orice va veni, aici mă va găsi!
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
