Giorgiana Radu-Avramescu
Bun găsit, dragul meu, în lumina rece a acestei zile! Aș fi vrut să te caut mâine, dar toată ziua voi prinsă într-o activitate potrivită simțirilor mele în această perioadă. Ca și anul trecut, voi face parte din juriul Festivalului Tradiții și Obiceiuri pe Valea Cricovului, Ediția a II-a. În Apostolache, comuna mea natală se întâmplă, iar bucuria de a vedea, de a asculta glasurile copiilor cântând colinde și alte cântece ce țin de sat, de rădăcini, de dragul și dragostea locurilor în care ne-am născut mă înduioșează. Și portul, și sufletul lor curat, dorința și munca pe care o depun pentru acest eveniment salutar îmi dau încredere în aste vremuri de restriște.
Mă întorc însă la ziua de azi, cu ale ei canoane întru pomenirea ta. A fost simplă, așa cum am putut. După cele bisericești, părintele Laurențiu Moșneanu a venit lângă cripta ce te-adăpostește, să închine o rugăciune. Cu el te-ai sfătuit în niște privințe și a sprijinit demersul tău de a rămâne aici. Părintele Moșneanu trebuia să vină la tine în duminica fatidică, pentru slujba Sfântului Maslu, care se face oamenilor bolnavi. Nu l-ai mai așteptat! Când m-a sunat să-mi spună că vine spre noi, i-am spus … nu mai știu ce i-am spus. Așa cum nu știu multe din cele petrecute în zilele acelea, între 12 și 15 decembrie.
Mi-am anihilat trăirile cu medicamente. O singură dimineață îmi amintesc. Era șase și efectul sedativ trecuse. M-am năpustit asupra sicriului care-mi zăvorâse în el viața toată. Apoi, din ziua ultimă, 15 decembrie, tot sicriul mi-l amintesc, coborând în criptă, iar eu privind inertă, cum odată cu el, îngropați amândoi suntem. Îmi mai amintesc sunetul fanfarei, care-mi întregea durerea. Apoi, bărbați în uniformă militară, rânduiți ordonat în livada noastră. Salve. O mare cernită de oameni. Și sfârșitul zilei. Era întuneric. Toți plecaseră. Eu, în mijlocul pietrelor din curte și candele zeci, aprinse în locuri diferite. Lumina aceea care învăluia spațiul generos al curții nu m-a înfiorat. Dimpotrivă! A fost un sentiment, o trăire pe care n-am s-o pot descrie. Ca o încurajare a fost!
Iartă-mă, dragul meu, pentru aceste aduceri aminte, dar simțeam să mă despovărez, să închei zilele acestea îndoliate. De-acum mă întorc la gândurile mele, care adună nu doar deznădejde, ci și bucurii, și candoare, și speranță. În clipa de-acum a confesiunii mele, colindele răzbat până la mine, de pe terasa unde Luciana gătește bradul de sărbătoare. A ales această zi și pentru tine. Știa că te bucura freamătul ei legat de brad. Și eu mă bucur acum s-o știu bine, urmându-și bucuriile de demult. Dacă până acum câțiva ani o ajutam, azi împarte acest moment cu câteva prietene, iar eu le privesc discret, din umbră, și împlinirea lor mă împlinește.
Acum, permite-mi, dragul meu, să mă retrag spre odihnă, să-mi îndrept privirea către mine, dar nu oricum, ci fredonând un colind al tău, scris demult, când noi nu ne știam, când născută nu eram:
„Lerui Ler
În noaptea asta fără candelabre
Când mor sub șine roțile de fier,
Să ascultăm iubito stins cum cântă
În satul meu copiii,
Lerui Ler.
În noaptea asta să tăcem o vreme
Ți-e teamă știu și nu pricepi ce-ți cer
Cum poate să îmi fie atât de aproape
Un cântec de departe,
Lerui Ler.
I-aud acum la casa părintească,
Bătând în geam
Cu sorcove de ger.
Și nimeni nu mai iese să-i privească,
Și gem pereții-n beznă, Lerui Ler.
În noaptea asta să tăcem o vreme
Ți-e teamă știu și nu pricepi ce-ți cer
Cum poate să îmi fie atât de aproape
Un cântec de departe,
Lerui Ler”.
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
