Giorgiana Radu-Avramescu
Buni zori, dragul meu! Cum trece timpul, cum orele de ieri, ajung ceasurile târzii de peste ani! Viața omului e un cumul de trăiri, de experiențe, un bagaj în care fiecare pune tot ce-i folosește și tot ceea ce nu-i e de folos, împachetează ordonat suferințele, așează la dungă iubirile, iluziile. Face loc dezamăgirilor și chiar trădărilor. Iar tot ce-i frumos rânduiește la urmă, pentru ca apretul amintirilor să rămână intact. Ador să îmbătrânesc pentru că am atâtea amintiri frumoase…Și să nu credeți că e simplu …”, spune actrița și poeta Ioana Crăciunescu, care multe a trăit, nu doar bucuria scenei, elogiul scrisului și premii adunate în timp.
Și tot despre trecerea anilor și un bilanț cât se poate de simplu, l-aș cita pe maestrul violoncelist Marin Cazacu. El spune că omul, privind în urmă, ar trebui să vadă trei împliniri: cea de a întemeia o familie, de a avea copii. Apoi, împlinirea unei profesii, a vocației, iar cea de-a treia ar fi reușita în folosul semenilor. Ce și cât am reușit să fac pentru ceilalți, pentru cei din jurul meu?
Nu știu câți dintre noi avem răspunsurile dorite, dar fiecare își analizează traiectul după criterii proprii.
De asemenea, maestrul Cazacu e convins că există și oameni sfinți. Sfinți pământeni, în afara celor din calendare. Și aici și-a evocat profesorul căruia îi datorează altitudinea profesională de astăzi. Apoi l-a numit și pe George Enescu, prin bunătatea lui depășind tiparul obișnuitului. La această rară calitate adăugând talentul extraordinar al muzicianului român, pe care profesorul său, după ce l-a îndrumat de la 4 la 7 ani, a constatat că e atât de bun că nu mai are ce să-l învețe, așa încât l-a călăuzit spre Viena, unde a absolvit Conservatorul, la 14 ani fiind cel mai tânăr absolvent al școlii de muzică. Și memoria incredibilă a lui Enescu îl așează superior ființei umane. Maestrul Cazacu spunea, citând pe cineva: „Dacă toate simfoniile ar arde printr-o întâmplare, el ar fi în stare să rescrie tot, notă cu notă, fără nicio greșeală!”.
Dragul meu, despre oameni, despre sfinți și oameni sfinți am auzit istorisiri, mărturisiri, zilele acestea, cu prilejul practicii de specialitate a câtorva masteranzi la „Patrimoniul Creștin European”, de la Facultatea de Teologie Romano-Catolică din București. Așa am vizitat Ateneul român, unde l-am întâlnit pe Marin Cazacu, director general al Filarmonicii George Enescu. Își amintea aniversarea profesorului cardiolog Eduard Apetrei, din urmă cu mulți ani, la Azuga, când Luciana era mică, și de care se atașase și maestrul și soția lui. Acum, maestrul mi-a mărturisit bucuria de a fi bunic. E un om dedicat muzicii, profesiei, familiei, prietenilor. Pe chip și în glas are seninătate, căldură, sensibilitate, trăsături esențiale ale oamenilor care iubesc, care trăiesc și transmit mai departe muzica înaltă, înălțătoare.
Aceeași odihnitoare prezență am simțit-o la părintele Eugen Răchițeanu, coordonatorul cursului de practică al masteratului de patrimoniu. A trăit 15 ani la Florența, iar acum locuiește la Sinaia. În cele câteva ceasuri petrecute împreună cu părintele și masteranzii lui, am ascultat multe mărturisi din experiențele trăite de-a lungul anilor, despre credință, despre ispite, despre cultură și educație, despre iubire și devotament. Părintele Răchițeanu e de părere că putem colabora în proiecte culturale, proiecte frumoase pentru oameni și, mai în glumă, mai în serios m-a îndemnat să fiu cea care deschide lista cursanților de anul viitor. E binevenit un astfel de master, chiar dacă nu e deloc ușor, cum ar putea să pară. Presupune mult studiu, nu doar despre creștinism, ci și istorie, cultură, artă sacră, muzică, tot ce înseamnă patrimoniu.
Voi vedea, dragul meu, însă ceea ce pot afirma acum, și cred că am mai spus-o și altădată, e trăirea din catedrala Sfântul Iosif din București, pe care am vizitat-o sâmbătă, pentru a doua oară. Cât de aproape de umărul lui Dumnezeu m-am simțit! Liniștea și dorința de a-i mulțumi pentru că sunt, pentru că este, chiar dacă eu mă depărtez uneori. Dumnezeu e pretutindeni, în fiecare biserică ortodoxă, catolică, ori de alt rit, în fiecare loc în care noi Îl căutăm, ne deschidem inimile pentru binecuvântarea Lui.
Dragul meu, zilele acestea prilejul unei incursiuni în lumi diferite am avut. Despre cea diplomatică îți spun acum. N-o știam, o intuiam doar. Și tot ce-am văzut nu e departe de adevăr, dar nici cu totul închipuită de mine. Sunt niște rigori într-adevăr, dar mai permisive decât credeam. Pe ambasadorul Elveției la București, H.E. Massimo Baggi, l-am cunoscut. Pentru el, România este o provocare, așa cum mi-a mărturisit Mirela Lungu, mâna lui dreaptă. Domnul ambasador are multe proiecte. Unul important a fost realizat. A reușit de curând să aducă ceva nou pentru țara noastră. Polo călare, unul dintre cele mai vechi sporturi din lume. Polo călare este un sport ecvestru de echipă în care jucătorii călare, servindu-se de un ciocan cu mâner lung, caută să introducă o minge în poarta echipei adverse. Meciul are loc între două echipe de câte patru jucători și caii lor, pe durata a 6 reprize (chukka) a câte 7 minute.
Doamna Lungu îl vede pe Massimo Baggi ca fiind un om inventiv și dornic să dezvolte căi de comunicare în domeniile social, cultural și sportiv între poporul elvețian și poporul român. Are timp să-și îndeplinească obiectivele, fiind la începutul misiunii în România.
Timpul, dragul meu! Totul ține de timp, de dorință, de răbdare, de implicare. Timpului noi îi dăm existență. Timpul suntem noi și acțiunile noastre. Dress code-ul timpului, noi îl dictăm. Timpul se măsoară în clipe, fapte, acțiuni. Timpul are multe unități de măsură. Omul este una dintre ele. Cea mai importantă, cred! Cu aceasta închei epistola care pleacă acum din timpul meu, către timpul tău!
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
