Florin Tănăsescu
Cum, uneori, câte-un ţânţar se visează armăsar, iar câte-o musculiţă- albinuţă, tot aşa câteva ciocănitori au fost „străfulgerate” de-un gând. Şi-ăsta nu le dă pace de ceva luni încoace.
Luând drept model viţelul la poarta nouă, zburătoarele cu pricina se cred potrivite pentru un cuibuşor…
Dacă vă gândiţi la d-ăla „de nebunii”, răspunsul e şi!
Dar, ciocănitoarele vor să stea ceva vreme – cinci, cât e legea păsărească pe plaiul mioritic – într-o plută.
D-aia zicem noi că-i corect a scrie Plută cu P mare, fiind vorba despre Administraţia Plutitoare de pe Apa Sâmbetei.
Pe cale de consecinţă, aspirantele-i bat la cap pe toţi care sunt dispuşi să le-asculte.
Unora chiar le-a făcut cucuie, pentru simplul motiv că nu erau de acord cu aspiraţiile lor zburătoare mai ceva decât cioara de pe gard.
Ţara are, aşadar, parte, de ceva vreme, de-un zumzet de zici că-i la mijloc de hăţiş des.
Că scriem aici despre mai multe ghionoaie care vieţuiesc prin văzduhul mioritic, nu despre una anume.
Regnul ciocănitoristic, aşadar, „freacă ridichea” – cum se mai zice în argou – oricui. La propriu, mai rar.
La figurat, din ce în ce mai des.
Nu de alta, dar e momentul ca, după un deceniu de muţenie într-ale frecat mentei, să ne pricopsim cincinal – cel puţin! – şi cu o păsăroaică. Sau un păsăroi la vremuri noi!
Acum, poate vă-ntrebaţi de ce „Cioc-cioc-cioc la Pluta nouă”?
Răspuns: fiindcă lemnul ăsta – la plop facem referire – e mai uşor de găurit decât ăl de stejar sau arţar.
Deci, de treabă n-ar fi. Doar de bătut toaca. Pardon, lemnul!
În plus, rodeşte o dată la o sută de ani, deci nu există riscul să facă, ştiţi vorba, „pere”.
Aşadar, în caz că aveţi uşa din plută – lucru mai rar, dar se mai întâmplă – aveţi grijă cui deschideţi.
În caz c-o aveţi din stejar masiv sau alte specii din categoria „Diverse tari”, este posibil să n-auziţi nimic.
Atenţie, totuşi, la sticla de la televizor.
Că, telenovela „Cioc-cio-cioc la Pluta nouă” rulează şi pe micul ecran.
Publicitate, acum….
