*Scene de epocă au fost filmate în Palatul Culturii, la Muzeul de Artă sau pe “Bulevardul cu castani”
Luiza Rădulescu Pintilie
În vara anului 2022, opreau în fața Palatului Culturii din Ploiești trăsuri cu cai venite din alte vremuri , din care coborau femei înveșmântate în splendide rochii din mătăsuri fine și pălării cu flori, însoțite de bărbați galanți. S-au filmat, atunci, aici, dar și la Muzeul de Artă, pe “Bulevardul cu castani” sau în pădurea seculară de la Păulești, unele dintre primele cadre ale celui dintâi film artistic despre tulburătoarea și controversata poveste de dragoste trăită de marele muzician George Enescu cu prințesa Maria Cantacuzino, născută într-o familie de boieri moldoveni din Tescani. După doi ani , încununat deja cu importante recunoașteri acordate de juriile unor festivaluri internaționale recunoscute, filmul “Enescu-Jupuit de viu” și-a început întâlnirile cu publicul, în cadrul unui turneu de gală care, după Iași și București, a ajuns marți, 5 noiembrie, și la Ploiești. Astfel, pe covorul roșu, au pășit într-o elegantă sală a complexului Ramatuelle, regizorul Toma Enache, protagoniștii celor două roluri principale – Mircea Dragoman, actor al Teatrului Evreiesc de Stat din București şi Theodora Sandu, actriță la Teatrul „Toma Caragiu“ din Ploiești, care i-au adus în fața publicului pe George Enescu și Maruca Cantacuzino, alături de alți membri ai echipei actoricești, precum și de producătorul executiv Martha Maria Mocanu, pentru care emoțiile au fost cu atât mai mari cu cât evenimentul lansării oficiale a filmului a fost găzduit de orașul căruia îi aparține oficial, dar și sufletește și afectiv. Mai mult decât atât, implicarea sa în acest proiect a fost una complexă, de la importanta susținere financiară la responsabilități concrete de producție a peliculei, de la emoția unor apariții directe în cadre incluse în desfășurarea acțiunii filmografice la coordonarea echipei de hair-stiliști a firmei BES- al cărei director general este și care a asigurat rafinatele coafuri de epocă și, nu în ultimul rând, la tot ceea ce aduce cu sine un proiect de suflet început, așa cum a mărturisit, ca un vis și devenit realitate. De altfel, atât în cuvântul rostit către public înainte de prezentarea filmului, cât și după aceea, regizorul Toma Enache i-a adresat mulțumiri pentru susținerea fără de care filmul nu ar fi existat, așa cum a apreciat și deschiderea față de acest proiect a unor reprezentanți ai autorităților locale ploieștene și ai unor instituții de cultură. Apoi, timp de două ore, într-o atmosferă rafinată, a fost rândul filmului să … vorbească !Și nu pot să nu amintesc, fie și în treacăt, că mi-a plăcut transpunerea temporală care, odată cu stingerea ultimei lumini, s-a realizat între lumea de pe ecran și cea a sălii, prin aceia care au ales să respecte dress code-ul ținutei “black tie”, cu notele sale de noblețe cuvenită momentului. Iar apoi, creativității și libertății eleganței i s-a alăturat cea a apropierii fiecăruia , tot în felul său, de ceea ce au transmis imaginile, cuvintele, muzica sau tăcerile. Și chiar și în întuneric, nu am putut să nu îmi amintesc că, de fapt, cinematografia este, în toată magia pe care are forța de a o aduce pe marele ecran, o scriere modernă a cărei cerneală este… lumina !Fiindcă, da, în toată desfășurarea scenariului-semnat ca și regia tot de Toma Enache, în toată închegarea poveștii mai mult sau mai puțin știute , în tot dramatismul pe alocuri copleșitor, am regăsit constant un accent de lumină. Înaintând de la prima până la ultima secvență a filmului ca o linie dreaptă, ca să folosesc o replică prezentă în film și care, în doar cele două cuvinte ale sale, are profunzimea unui testament. Personal, am regăsit lumina aceasta mai ales în detalii- o partitură dintr-o lucrare semnată de Enescu, o cutie muzicală, un fir de crin alb, un tren care venea sau pleca, legând destinații, anotimpuri, destine, vieți, dialogul dintre tată și fiu, interpretarea marelui actor Constantin Codrescu- stins între timp, din nefericire, din viață –impresionându-mă în mod special printr-o duioșie a privirii, a rostirii greu de cuprins în cuvinte, rochii frumoase și bijuterii, desprinse parcă din visurile oricărei femei- de altfel, costumele în ansamblul lor mi-au plăcut în mod deosebit , proveniența lor dintr-un muzeu de prestigiu din Italia, înființat de un designer de renume și premiul internațional deja obținut având totala acoperire a valorii și a rafinamentului lor și aș putea continua această enumerare. Pentru a nu lua, însă, în niciun fel, bucuria acelora care au alte alegeri, dar mai ales a acelora care nu au văzut încă filmul, nu voi mai adăuga decât un singur moment : lumina păstrată de Enescu , până la cea din urmă suflare a vieții sale, a dorinței de a atinge, într-un ultim gest, clapele pianului. Ilustrând perfect ceea ce gândea:”Caută un limbaj al tău, adică mijlocul de a exprima exact ce este în tine. Originalitatea se naşte în cel ce nu o caută. (…) Fă-ţi meseria în tăcere. Amin”. Cât despre povestea de dragoste, aceasta rămâne a fiecărei inimi. Așa a fost dintotdeauna și așa va fi mereu. Mărturisirea lui Enescu o dovedește :„Pentru mine, a iubi este grav şi, mai ales, este definitiv(…). Asta este fericirea?… Nu, este răul sacru care se numeşte dragoste!”. Iar filmul aduce pe marele ecran această mărturisire, pe care chiar merită să o auziți !
