Luiza Rădulescu Pintilie
Am avut privilegiul să trec pragul câtorva ateliere ale unor artiști adevărați și nu puține au fost dialogurile în care mi-au fost încredințate mărturisiri, confesiuni, gânduri și trăiri din același spațiu în care, ferit de ochi străini și îndepărtat de agitația zilei, se regăsește și se desăvârșește un creator. Și șansa aceasta m-a ajutat să înțeleg mai bine nu numai de ce doar unii dintre noi descoperă și aduc la lumină picătura de dumnezeire pe care, din măreția sa creatoare, Dumnezeu o dăruiește fiecăruia, dar și cum reușesc să atingă, cu harul lor, inimile noastre, ale celorlalți și, mai ales, să ne lase acolo urme ale unei astfel de întâlniri. Suntem, se spune, urme lăsate în sufletele altora, dar eu înclin să cred că acesta este mai ales destinul și rostul artiștilor. Așa cum mai cred că îndemnul de a merge nu alegând de fiecare dată drumurile știute, ci și înaintând pe acolo pe unde nu există trasat niciun drum și lăsând o urmă e cel mai adesea respectat tot de artist, în statornicia căutărilor sub semnul artei sale, dar și al căutărilor de sine, existențiale. Așa că, o întâlnire expozițională cu publicul intitulată chiar “ Urme “- așa cum și-au definit noul demers artistic cunoscuții pictorii ploieșteni Valter Paraschivescu și Dragoș Minculescu- îmi pare a fi trasat chiar de la început, în spațiul Galeriei de Artă Ploiești, cel mai potrivit orizont. Simplu și, totuși, profund. Firesc și, totuși, ambițios. Clar și înălțător în același timp. Un orizont armonizând rafinamentul și finețea acurelelor ce poartă semnătura lui Valter Paraschivescu , diversitatea de expresie plastică a tehnicii mixte din lucrările lui Dragoș Minculescu și ineditul eseurilor fotografice realizate de Adrian Paraschivescu- invitat în expoziție.
Pe toate le-am cuprins cu privirea cu puține ore înainte de a fi fost coborâte de pe simeze, la final de expoziție. Un final despre care, aproape fără niciun dubiu, aș îndrăzni să spun că nu e unul definitiv și pentru aceia care au văzut expoziția, fiindcă nu se poate ca retina și inima lor să nu poarte, măcar pentru o vreme, urme a ceea ce li s-a înfățișat și li s-a dezvăluit din rama fiecărei lucrări în parte. Clădiri vechi, dimineți însorite, frunze, biserici și flori, azurul cerului limpezit de ploaie, ceasuri tomnatice de echinocțiu, un mic golf la Mediterana sau diafane aripi de fluturi…Fiecare în parte și toate la un loc drept urme ale unei sensibilități care își găsește ecou în inima ta, privitorul, printr-o tușă, o culoare stinsă sub puterea apei stăpânită de artist , un loc prin care poate ai trecut cândva sau îți dorești să ajungi într-o zi, o frunză care seamănă cu cea care tocmai ți-a căzut în cale sau fluturii unei veri de care îți este deja dor. Mai ales că, dacă nu mi-a scăpat privirii, aproape în nicio lucrare nu am văzut vreun om. Semn că oricine poate deveni, dacă vrea, personaj al locului, al trăirii, al stării, al poveștilor pe care le reunesc… urmele care este imposibil să nu lase alte urme, ca o continuare a unui drum făcut împreună de artist și admiratorul artei sale și a unui dialog al celor două inimi. Iar acesta este meritul celor doi artiști, precum și al invitatului lor. Doi artiști ajunși în plină maturitate creatoare, unul absolvent al Academiei de Artă „Nicolae Grigorescu“ Bucureşti, celălalt absolvent al Universităţii „Valahia“ Târgovişte, Facultatea de Ştiinţe şi Arte, specializarea Conservare şi Restaurare şi Facultatea de Ştiinţe Umaniste, specializarea Educaţie Plastică. Două prezențe constante în expoziții personale și de grup, la saloane și tabere de creații, ale căror lucrări se află în colecții particulare din țară din străinătate. Iar din CV-urile de artist ar putea fi enumerate multe alte confirmări ale măiestriei recunoscute a acestora, de la aprecieri ale criticilor de specialitate la premii și funcții ocupate în coordonarea locală și națională a Uniunii Artiștilor Plastici din România, în cazul lui Valter Paraschivescu. Și acestea – urme oficiale ale unui parcurs artistic demn de apreciat.Dar și ale unei încredințări lăuntrice :când picătura de dumnezeire atinge inima, atunci nu se poate să nu lase URME !Dimpotrivă…