Lucian Avramescu
(14 august 1948 – 12 decembrie 2021)
Ce blânde toamne am trăit, iubito,
Nu suferea planeta de vreo boală
Azi fără locuri construim spitale
Și nimeni îndârjit nu se răscoală
Suntem poporul unic dintr-o mie
Care în fața bolii se dezbracă
Nu-i virus, nu-i blestem, nu-i pandemie
Parcă suntem fătați de-o mamă vacă
Că fiu-i bou nu-i crâncenă mirare
Goethe murind a spus multă lumină
Al nostru și-a dat duhul suduind
Un doctor ce-ncerca pe-aici să-l țină
S-au desfrunzit cuvintele de sensuri
Vremea, bag seamă, nu se mai îndreaptă
Vin vijelii din nord, din vest, de-aiurea
Eu sunt o frunză ce pe ram așteaptă
Ieri au murit alți trei, stăteau la masă
Și se priveau prelung cu duioșie
Mama și tata și băiatul mare
Ce-și aștepta mireasa să tot vie
I-a prins de gât o boală fără nume
I-a sufocat pe toți trei deodată
Ce credeți, că s-a îngrozit o lume?!
Trăim, murim, senini ca niciodată
Adu-ne, Doamne, îndărăt pe noi
Cu veri, cu ierni, cu brazi de promoroacă
Și pune vechiul, vitejesc altoi
Sub leatul frunzei mele de pe cracă
