Florin Tănăsescu
Taman când credeam că mi-am achitat restanțele la bancă, fix când mă bucuram că nici la întreținere n-am restanță, l-aud pe unul zicând la televizor: „Am datoria morală să candidez la președinție”.
Mi-a stat inima-n loc, mai ales c-am auzit în ușă „Cioc-cioc”.
„E clar – mi-am zis – sunt cămătarii. Am uitat dobânda la dobândă”.
Șatra TV. Țara o arde pe liturghie
Timid, deschid și-mi revine miocardul la pulsul normal. Era doamna președintă de scară, care mi-a ținut „molară” că n-am fost la ședința cu locatarii.
Femeia-i în general cumsecade, doar că amestecă literele, cuvintele, tulbură sensurile. Și scrie pe anunțul că vine popa cu Botezul, „Semnat, conducerea”.
Am scăpat ieftin de „conducere” și „molară”. Dau să-mi aprind o țigară, să beau ca tot omul o cafea.
Zbang! Iar la televizor l-aud pe altul: „Votați-mă și nu veți regreta. Implicați-vă!”.
Nu știu cum stați dumneavoastră cu nostalgiile sau implicările, dar la câte regrete am eu, numai de altele n-aveam chef.
Arunc țigara aprinsă-n coșul de gunoi, cobor pe scara de incendiu sărind din două-n două trepte. Să mă implic în ceva, nu de alta. Cum ar fi să ajut un bătrân să treacă strada.Să n-am regrete că n-am făcut-o când semaforul arăta „verde”.
„Treci mă-napoi, că-ți arde casa!”, o aud pe vecina de la etajul doi.
Avea dreptate. Ieșea un fum cât casa din apartamentul în care stăteam cu chirie. De la țigara aia nestinsă!
Deschid larg geamurile, când…Ce aud?
„Bă, nu mai polua orașul! Este de datoria noastră să păstrăm un aer curat. Un pom n-ai planta, vai de capul tău!”.
Închid fererestrele, pun vată la gaura cheii – și p-acolo iese fumul, că-i șiret – și stau cuminte-n apartament.
Adică stăm, că lângă mine mișunau regretele.
Apăs butonul de la telecomandă să mă ancorez la irealitatea de-afară, când iar aud/văd alt individ: „Dacă unii înțeleg să dea foc la țară, eu am datoria să sting incendiul”.
M-am simțit ca Nero, zău! Că și ăla a început tot așa: să dea foc la case și-apoi Romei.
Schimb canalul pe Etno TV. Una se bâțâia și își cânta amarul că are un foc lăuntric pentru un bade. Numai că ăla nu vrea să-mpartă cu ea jarul iubirii.
Am plâns ce-am plâns, până m-am convins că nici ea, nici Brad Pitt, ăla – sau cum l-o chema – nu candidează.
„Cioc-cioc”, iar la ușa mea.
Iau preventiv un aspacardin – știți, inima…- și deschid.
Se postează în ușă „Conducerea”. Adică, șefa de scară.
„Mă, schimbă canalul, să faci ceva și tu pentru țară”.
Îl schimbă ea, pe Șatra TV.
Nebunie, nu alta. Țara o ardea pe liturghie!
Că fiecare scâncea, lăcrima, urla, bocea: „Vota-ți mă, că de nu, iadul pe pământ o să fie!”.
„Conducerea” – președintă de scară uda coada pisicii. Am plâns și eu, că na!
Nu vă supărați, aveți cumva niscaiva tămâie?
Timid, deschid și-mi revine miocardul la pulsul normal. Era doamna președintă de scară, care mi-a ținut „molară” că n-am fost la ședința cu locatarii.
Femeia-i în general cumsecade, doar că amestecă literele, cuvintele, tulbură sensurile. Și scrie pe anunțul că vine popa cu Botezul, „Semnat, conducerea”.
Am scăpat ieftin de „conducere” și „molară”. Dau să-mi aprind o țigară, să beau ca tot omul o cafea.
Zbang! Iar la televizor l-aud pe altul: ” Votați-mă și nu veți regreta. Implicați-vă!”.
Nu știu cum stați dumneavoastră cu nostalgiile sau implicările, dar la câte regrete am eu, numai de altele n-aveam chef.
Arunc țigara aprinsă-n coșul de gunoi, cobor pe scara de incendiu sărind din două-n două trepte. Să mă implic în ceva, nu de alta. Cum ar fi să ajut un bătrân să treacă strada. Să n-am regrete că n-am făcut-o când semaforul arăta „verde”.
„Treci mă-napoi, că-ți arde casa!”, o aud pe vecina de la etajul doi.
Avea dreptate. Ieșea un fum cât casa din apartamentul în care stăteam cu chirie. De la țigara aia nestinsă!
Deschid larg geamurile, când… Ce aud?
„Bă, nu mai polua orașul! Este de datoria noastră să păstrăm un aer curat. Un pom n-ai planta, vai de capul tău!”.
Închid fererestrele, pun vată la gaura cheii – și p-acolo iese fumul, că-i șiret – și stau cuminte-n apartament.
Adică stăm, că lângă mine mișunau regretele.
Apăs butonul de la telecomandă să mă ancorez la irealitatea de-afară, când iar aud/văd alt individ: „Dacă unii înțeleg să dea foc la țară, eu am datoria să sting incendiul”.
M-am simțit ca Nero, zău! Că și ăla a început tot așa: să dea foc la case și-apoi Romei.
Schimb canalul pe Etno TV. Una se bâțâia și își cânta amarul că are un foc lăuntric pentru un bade. Numai că ăla nu vrea să-mpartă cu ea jarul iubirii.
Am plâns ce-am plâns, până m-am convins că nici ea, nici Brad Pitt, ăla – sau cum l-o chema – nu candidează.
„Cioc-cioc”, iar la ușa mea.
Iau preventiv un aspacardin – știți, inima… – și deschid.
Se postează în ușă „Conducerea”. Adică, șefa de scară.
„Mă, schimbă canalul, să faci ceva și tu pentru țară”.
Îl schimbă ea, pe Șatra TV.
Nebunie, nu alta. Țara o ardea pe liturghie!
Că fiecare scâncea, lăcrima, urla, bocea: „Votați-mă, că de nu, iadul pe pământ o să fie!”.
„Conducerea”-președintă de scară uda coada pisicii. Am plâns și eu, că na!
Nu vă supărați, aveți cumva niscaiva tămâie?
