Giorgiana Radu-Avramescu
Bun găsit, dragul meu, în noaptea asta fără candelabrele lunii și stelelor, doar cu tăceri ațâțate de simfonia greierilor! La granița dintre miezul nopții și zorii zilei îți scriu, deși ar trebui să dorm, mâine fiind o zi bogată în activități. Însă nevoia mărturisirii nu mă lasă. În seara aceasta, venind spre casă șofând, n-am mai ascultat muzica ce mă însoțește întotdeauna în drumurile mele. Muzica ce-mi creează confortul visării și iluzia libertății de a fi. De astă dată am ascultat radioul, de unde vocea mea se auzea, silabisindu-te pe tine. Un sentiment inedit m-a încercat. O emoție intensă cum n-am mai trăit.
Absolventă de Jurnalism fiind, n-ar fi trebuit să mă surprindă. Demult, în anii studenției, exista posibilitatea de mă număra printre vocile transmise de radio, însă niciodată nu m-am gândit că voi vorbi din postura în care s-a întâmplat sâmbătă seara, la Radio România Cultural, în emisiunea „Povestiri din studioul artelor”, realizată de doamna Magdalena Tara. Despre ce puteam glăsui? Despre tine, despre Muzeul Pietrei, despre fiica noastră, despre noi!
De când ai plecat mă arăt, mă aud așa cum nu credeam. Când erai, în ochii tăi mă vedeam doar. În glasul tău, vocea mea își avea ecou. La umbra tandră a celui ce erai mă odihneam. Acum, chipul îmi expun, vocea-mi se aude, dar arătându-te pe tine, rostindu-te pe tine și tot ce frumos ai lăsat în urmă. Nu știu ce simți, cum percepi tot ce se petrece, dar în ceea ce privește emisiunea de la radio, ecourile primite acum sunt pozitive: „Un dialog sincer, care a transmis multă emoție. Și vocile voastre, a ta și a Magdalenei, s-au armonizat frumos în conversație, amândouă având timbru grav. Și glasul lui Sergiu Cioiu, recitând versurile lui Lucian, care a întregit acest tablou al emoției și al profunzimii cuvintelor”.
Ce coincidență frumoasă, dragul meu, ca întâmplarea acestei emisiuni să se petreacă de Ziua Limbii Române! „Limba română a dat dorului numele dor/ văzduhului numele văzduh/ tot ce alte limbi n-au fost în stare/ a izbutit limba română”, scriai tu în anul 2020. Dor, un cuvânt a cărei semnificație am ajuns să o cunosc așa cum nu-mi doream. Văzduh, acolo unde te caut cu ochii, în speranța că părăsești cerul uneori, pentru a fi mai aproape de noi. Tu și limba română aveți ceva în comun. Sufletul nemuritor! Și cuvintele pline de înțeles, de lumină și candoare!
Pentru că am amintit de ziua limbii noastre strămoșești, simt să-ți mai fac o mărturisire. Joi, în Aula Academiei Române, am participat la aniversarea acestei zile, unde s-au ținut discursuri laudative, dar și critice pe alocuri, de oameni cu înaltă ținută intelectuală, începând cu președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop. Extraordinare cuvântările lor, bogate în conținut, elevate. Însă nu mi-au părut îndeajuns pentru a schimba ceva în cele criticate acolo, legate de acuratețea limbii române, de șlefuirea ei prin lectură, prin educație. Pentru că așa cum a spus chiar președintele Academiei, limba învățată de la mama noastră, de la părinții noștri trebuie îmbogățită permanent, pentru a ajunge s-o vorbim și s-o scriem corect. Tot ce au spus distinșii academicieni, profesori, nu poate fi pus la îndoială, ba dimpotrivă, dar cred că aceste adevăruri dureroase trebuie rostite pentru un auditoriu mai larg. Degeaba vorbesc ei între ei, cei care știu cel mai bine suferințele limbii române. Sigur că au fost prezenți și câțiva tineri, care au recitat din Eminescu, dar vorbele lor musai trebuie să ajungă la toți elevii, la studenți, la tineri și nu doar. Chiar ziua de 31 august îmi pare nepotrivită pentru o astfel de aniversare. De ce să nu fie așezată în calendar în timpul anului școlar? De ce „Săptămâna altfel”, din programa școlară, să nu fie un prilej pentru a aduna cât mai mulți copii în aula Academiei, de pildă, iar în fiecare zi din cele cinci ale săptămânii, câte un profesor, un academician, poate chiar președintele Academiei care are darul unui discurs grav, dar și blând, care are puterea de a face ca vorbele lui să ajungă ușor la receptor, să le vorbească tinerilor în formare despre frumusețea și acuratețea limbii române, despre importanța lecturii, despre multe altele care contribuie la adultul educat de mâine?
Puterea exemplului personal are impact major asupra tinerilor, iar câteva zile dintr-un an pot fi dedicate acestei atât de necesare activități. De ce nu merg din când în când în câte o școală, pentru interacțiunea directă cu învățăcelul, care-și alege modele de viață, de profesie din televizor, telefon și alte surse nerecomandabile?
I-am ascultat cu interes, cu admirație, dar și cu tristețe. Domnilor profesori universitari, domnilor academicieni, e nevoie de dumneavoastră și în inima școlilor, în mijlocul nostru, al celor mai puțin învățați, pentru a putea schimba ceva! Dacă vorbiți doar în cancelarii înalte, în care auditoriul este cel select, nu văd cum ceea ce doriți a se îmbunătăți s-ar putea realiza. Avem nevoie de dumneavoastră mai aproape, pentru a înlătura răul care s-a instalat și se întinde ca o pecingine peste societate!
Iartă-mă, dragul meu, pentru această izbucnire nepotrivită! Poate nu am dreptate în cele spuse, dar cred că apropierea de elevi, de tineri, a celor care au dobândit un statut într-o profesie sau alta, prin efort personal și intelectual, sunt îndreptățiți să vorbească despre drumul parcurs pentru rezultatele obținute, să arate cum se ajunge acolo. Să le vorbească despre adevăratele valori, și să le arate care sunt de fapt acelea. Să-i vadă în carne și oase. Sunt tot oameni. Dar oameni rafinați în limbaj și comportament. Nu ca aceia care schimonosesc vorba, care se maimuțăresc spre a ajunge „vedete”, și în cele din urmă modele de urmat pentru copiii noștri.
Ce frumos a început seara, dragul meu, ce veșmânt catifelat purta noaptea asta, și cum am ajuns s-o închei. Iertare îți spun din nou pentru derapajul meu, dar mă știi. Nu pot păstra pentru mine, ce simt să împărtășesc cu tine. Mă întorc la vocea ta tandră, la glasul meu duios de cândva. Și închei cu îndemnul tău, pentru aceia care vor parcurge rândurile mele: „dacă puneți urechea pe pământ/ veți auzi bătaia de inimă a limbii române/și sufletul ei nemuritor”.
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
