Luiza Rădulescu Pintilie
Aceeași tăcere, emoție și solemnitate precum a pietrelor adunate în muzeul de la Sângeru, ctitorit de poetul și jurnalistul Lucian Avramescu, s-au așternut peste mulțimea care a ascultat, chiar în acel loc, pe 14 august, cu prilejul Festivalului- Concurs Național de Poezie ce îi poartă numele, în interpretarea tinerei violoniste Ana Raicu, celebra “Baladă” a lui Ciprian Porumbescu… O piesă compusă în 1880 și rămasă printre puținele creații românești reprezentative pentru secolul al XIX-lea care se bucură încă de mare popularitate, poate și pentru că îmbină atât de expresiv elemente ale doinei, ale baladei și ale romanței, dând astfel acordurilor instrumentale o linie romantică, de mare lirism.
Peste nu multe zile, într-un dialog purtat cu tânăra și talentata artistă care a încântat auditoriul, aveam să descopăr că acel moment a fost departe de a fi doar unul întâmplător. Fiindcă el a adunat, de fapt, drumul parcurs deja de la momentul în care, la cinci ani, descoperea fascinată, însoțindu-și tatăl la un concert susținut de cunoscutul interpret Tudor Gheorghe, o vioară și decidea că vrea, la rândul său, să învețe să cânte la un asemenea instrument și până la liceana de astăzi, elevă în clasa a XII-a la Colegiul Național de Arte “Dinu Lipatti” din București. Trecând prin multele ore de studiu, până în clasa a VIII–a la colegiul ploieștean de Artă, din orașul natal, alături de primul său profesor, Nicolae Comăniță, iar acum sub îndrumarea, la clasă, în cadrul liceului bucureștean, a profesoarei Rodica Drăgolici și în particular a profesoarei Mihaela Tomescu. Alăturând experiența concursurilor și a olimpiadelor școlare, precum și satisfacția premiilor obținute, dar mai ales bucuria întâlnirii cu publicul în cadrul foarte multor recitaluri, inclusiv concertând, pe scena filarmonicii ploieștene “Paul Constantinescu”, alături de o orchestră de renume internațional.
Poate că există și o moștenire de familie, pe linie paternă, pe care Ana o continuă atât de frumos, tatăl său absolvind Liceul Militar de Muzică și cântând la trombon și fiind, în același timp, membru al Coralei „Ioan Cristu Danielescu” a Centrului Județean de Cultură Prahova. Însă nu este nicio tăgadă că i-a fost dăruit chiar de Sus un asemenea har, care înveșmântează și într-o aura de taină toată măiestria dobândită prin studiul îndelung, în fiecare zi, al partiturilor, și în exercițiul neobosit al atingerii corzilor astfel încât să facă lemnul să vibreze și să cânte și, deodată cu el, să vibreze apoi și aceia care o aud.
Ascultând-o și privind-o pe Ana cum vorbește rar, încet și cu modestie despre iubirea sa față de drumul ales, pe care nu l-ar schimba, lăsându-mă convinsă de mărturisirea sa că atunci când este pe scenă se simte foarte sigură și devine una cu vioara, parcă și emoțiile și lumea din jur dispărând cu totul , m-am gândit că i se potrivește foarte bine povestea adevărată pe care o dezvăluie meșterii lutieri despre lemnul, deloc unul oarecare, din care prinde viață o scripcă, cum i se mai spune viorii, mai ales pe plaiurile moldave ale lui Ciprian Porumbescu. De aceea, de când se taie copacul din pădure și până când lemnul cântător ajunge în mâinile violonistului trec ani și ani. Astfel încât, doborât iarna, pe ger, în nopți cu lună plină, când are mai puțină sevă, lemnul se transformă într-un instrument atât de sensibil încât și dacă vorbești lângă el vibrează. Cu siguranță, însă, sensibilitatea aceasta simte vibrația celui care mânuiește arcușul și când acesta nu pregetă să dea totul pe scenă, așa cum simte că trebuie să facă de fiecare data și Ana Raicu, chiar dacă este încă la început de drum și de carieră, atunci probabil că și de piatră de-ai fi nu ai putea să nu te lași vrăjit, așa cum s-au declarat unii dintre cei care au auzit-o cântând printre pietrele de la Sângeru.
Unde se vede tânăra violonistă peste zece ani? Cântând într-o orchestră din străinătate. Deocamdată, pe orice scenă ar cânta, înainte de prima atingere a corzilor viorii, se retrage într-un loc mai ferit și face câteva exerciții de respirație. Apoi, după ce începe să cânte, nicio privire nu mai atinge sala. Abia la sfârșit, după ce a dat totul în fața publicului, îndrăznește să-l privească.
Mai există ceva pentru tânăra și talentata artistă dincolo de tot ceea ce presupune studiul intens al viorii? Sigur că există. Îi place să danseze, să exploreze lucruri noi și să descopere locuri noi, fie că este vorba despre un parc, o cafenea, o vitrină cu rochii frumoase din care să o aleagă pe cea pe care să o poarte la o viitoare întâlnire cu publicul.
Dar în locul viorii ar putea exista un alt instrument?! Aproape nu. Are și pianul ceva care o atrage, dar nimic nu egalează pentru ea momentul în care atinge corzile și rămâne, oriunde s-ar afla, doar ea și vioara…
