Luiza Rădulescu Pintilie
I-au fost dăruite țării acesteia în care suntem, de generații și generații, trăitori, nu numai locuri de o rară frumusețe, care o împodobesc de la un capăt la celălalt bucurând privirile, ci și mănăstiri și altare bisericești, care fac locurile acestea cu atât mai frumoase și, în același timp, poartă în ele taine întru luminarea și îndumnezeirea inimilor acelora care le trec pragul. Am fost, nu cu multe zile în urmă, într-un asemenea loc. Și nu într-unul oarecare, ci acolo unde se înalță sfântul lăcaș considerat a fi una dintre minunile arhitecturale bisericești ale acestei ţări – Mănăstirea Curtea de Argeş. Ctitoria lui Neagoe Basarab de la începutul veacului al XV-lea, de care rămâne legată, pentru totdeauna, legenda meșterului Manole, pe care am învățat-o cu toții în ani de școală.
“Pe Argeş în gios, / Pe un mal frumos, / Negru-Vodă trece / Cu tovarăşi zece:/Nouă meşteri mari,/ Calfe şi zidari / Şi Manoli – zece,/ Care-i şi întrece. Merg cu toți pe cale /Să aleagă-n vale /Loc de monastire/ Și de pomenire/” – astfel scria în cărțile noastre de “Citire”. Iar sub soarele arzător al zilei, urcând treptele care duc spre zidirea ale cărei turle le văzusem mai de departe, mi-am adus aminte povestea lăcașului care ziua se-nălța iar noaptea se surpa încât meșterul Manole – cel despre care se crede că ar fi fost unui dintre marii arhitecți ai vremii, armean de origine- și ajutoarele sale “lucrau tremurând și tremurau lucrând” sperând să împlinească porunca primită de a ridica o “monastire înaltă cum n-a mai fost altă”.
Prin aerul neclintit de niciun fir de vânt, venit parcă printre crengile brazilor ce înconjoară mănăstirea, mi se părea că ajunge până la mine glasul meșterului povestind visul prin care o șoaptă de sus i-ar fi spus că zidurile vor înceta să se dărâme abia atunci când va fi jertfită și zidită “orice soțioară, orice sorioară/întâi s-a ivi“. Ce nu mi s-a părut că aud a fost chiar vocea calmă și caldă a domnului respectabil aflat, la un moment dat, pe aceeași bancă pe care și eu mă așezasem, răspunzând aceleiași întrebări puse de cei trei – patru copii din jurul său: “Și cine a venit prima ?”. Iar cu răspunsul său în minte – “A fost chiar soția sa iubitoare, pe care o chema Ana și pe care a zidit-o împreună cu copilașul pe care îl purta în pântece, construcția putând fi astfel terminată“ – m-am îndepărtat gândindu-mă că ar fi putut fi un bunic, dar mai ales dorindu-mi, recunosc, să fi fost un învățător sau un profesor de istorie care își însoțea elevii într-o excursie. Poate și pentru că eu însămi am văzut pentru prima dată această mănăstire și alte câteva locuri din țară în excursiile școlare organizate când eram în clasele primare și parcă m-am și revăzut “copilul de la țară” ce mergea cuminte în coloană sau mirându-mă de tot ceea ce aflam că există dincolo de hotarul satului care am crezut, multă vreme, că este lumea întreagă . Iar același gând mi-a revenit când și când în minte, fie că m-am aflat în impunătorul lăcaș ridicat pe locul celei dintâi Mitropolii a Țării Românești și considerat una dintre minunile lumii, despre a cărei faimă s-a vorbit încă din epocă, fie că m-am învârtit în jurul uneia dintre cele 12 coloane interioare înflorate, ori am privit îndelung întregul interior, clădit în marmură, bronz aurit și onix, cu icoane lucrate în mozaic și luminile candelabrelor sporind și mai mult splendoarea locului. În acel du-te vino de oameni, m-am trezit în fața locului în care, sub lespezi albe mari, frumos ornamentate, sunt îngropate capetele încoronate ale regilor Carol I și Elisabeta. Raza de lumină intrată pe ferestruica mică, fotografiile purtând patina timpului și parfumul crinilor albi, regali, au întregit, pentru câteva clipe, sentimentul unor trăiri aproape imposibil de definit în cuvinte și de care m-am desprins cu greu . Fiindcă dincolo de măreția copleșitoare a construcției, de bogăția și rafinamentul ornamentelor ei sculpturale, se deschid aici și se întregesc apoi cu celelalte zidiri mai vechi și mai noi ale întregului ansamblu pagini din istoria acestei țări și din valorosul său patrimoniu legendar, lăsat moștenire din generație în generație.
Devenită din 1914 necropolă regală, aici sunt înmormântați regii și reginele României – de la Carol I și Elisabeta la Ferdinand și Maria și de la Carol al II-lea și Regina Elena la Mihai I și Ana – așezați, întru veșnicie, într-o nouă necropolă regală, aflată în vecinătate, a cărei piatră de temelie a fost pusă în data de 10 mai 2009, la iniţiativa Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului, în parteneriat cu Casa Regală a României, altarul noii catedrale arhiepiscopale și regale fiind târnosit în 7 decembrie 2018.
Și puțini sunt aceia care nu coboară și ceva mai în vale, la „Fântâna lui Manole”, și nu-și potolesc setea, mai ales în zilele de arșiță, bând din căușul palmei din apa rece a izvorului despre care se crede că ar fi apărut pe locul pe care s-ar fi prăbușit meșterul care ar fi încercat să coboare după turla sfântului lăcaș, făurindu-și aripi din șindrilă, după ce, pentru a nu mai îndrăzni să ridice și-n alt loc o biserică la fel de frumoasă, îi fuseseră luate scările. De lângă fântânița cu pereți albi, văruiți, m-am uitat de câteva ori spre mănăstirea pe care un cronicar de la Muntele Athos, prezent la sfințirea sa, a comparat-o cu Catedrala Sfânta Sofia – numită și Biserica „Sfintei Înțelepciuni” – din Istanbul,Turcia și Biserica “Sfânta Maria” din Sion – Etiopia, în care se crede că s-ar afla “Chivotul lui Dumnezeu”, considerând că frumusețea sa o întrece pe a acestora. Am văzut oameni venind și oameni plecând, într-un iureș al pașilor și al unei uimiri care-l ținea, fie doar și pentru câteva clipe, aproape pe fiecare în loc, cât să mai arunce o privire, cât să facă o fotografie, cât să ducă la capăt un gând. Când și când, se potolea ușor vacarmul și răstimpul de liniște făcea nu numai și mai frumos locul de pe “Argeș în gios” ,ci și mai intensă dorința de a mai păstra o vreme, în lumina ochilor și a ferestrei sufletești, imaginea sa…
