Giorgiana Radu-Avramescu
Bun găsit, dragul meu! Iată-mă ajunsă la scrisoarea cu numărul 151! Câte rânduri ți-am scris, câte gânduri au plecat spre tine și câte au rămas nescrise până azi? Tu le-ai contabilizat pe toate, mărturisite ori nu. Eu le-am pierdut odată cu lacrima din zori și din noapte. Mă gândesc uneori la demersul acesta, la iluzia comunicării noastre. Dacă într-o zi mă voi izbi de certitudinea că între cer și pământ nu e decât un gol, un vid, că nu există soli purtători de cuvinte de dor și de dragoste? Că tot ce eu îți declar se risipește în neant, tot ce eu aștept de la tine, la porțile văzduhului se oprește?
Frământată de temeri și îndoieli, te caut totuși. Atât cât voi simți, cât călimara sufletului, de cerneala amintirii tale nu se va goli. Amintirile îmi par a fi cenușa trecerii prin timp, care-și schimbă culoarea în funcție de trăirile omului.
Pentru că se apropie luna august, perioadă în care Luciana ticluia surprize pentru tine, își amintea de curând un moment. Ultima ta aniversare, tortul fastuos cu care ea nu a fost de acord. Ea, care, împotriva dorinței tale, își dorea ca întotdeauna elementul acesta festiv să nu lipsească. Atunci, nu și l-a dorit, și a suferit cumplit că a existat, dovadă că se gândește cu durere și astăzi, învinovâțindu-i pe cei care au crezut că fac un bine. „Cum a fost posibil, cum să-i așezi în față unui om care nu se mai poate bucura, gustând, un astfel de deliciu sărbătoresc?”, se întreabă și acum. Luciana te poartă permanent în gândurile ei, cu bucurii și tristeți. Oricât m-aș strădui, absența ta nu i-o pot substitui. E o perioadă a vieții ei, în care mai mult ca oricând are nevoie de suportul tău, de dragostea și forța ta, care-i dădeau curaj și speranța că nimic nu poate fi de neînvins. Chipul tău, glasul tău, sfaturile de demult îi sunt icoană și astăzi, dar nu pare îndeajuns. Luciana investește sentimente, își așează sufletul la îndemâna unor semeni care nu merită. Se izbește de dezamăgiri, de nedreptăți premature pentru înțelesul vârstei ei. Iar avertizările mele cu mult înainte ca aceste situații s-o încerce, nu-și au folos. Constat că multe am depășit, multe am reușit, după plecarea ta, dar un singur lucru n-am fost capabilă. Să-i redau copilului nostru echilibrul emoțional, și nu doar. Mă gândesc cu tristețe, că dacă voi eșua în ceva, va fi în cea mai importantă misiune. Aceea de mamă a fiicei noastre. Am fost un copil bun al părinților mei, o soție devotată a ta, dar simt uneori cum nu reușesc să fiu mama potrivită Lucianei. I-am purtat de grijă din prima zi a existenței ei, deși nu mă credeam capabilă. Nopți nedormite din cauza colicilor, febrei și multe altele, pe care doar mamele le cunosc și le înțeleg. Am sărutat-o, am alintat-o și am îmbrățișat-o continuu, până la vârsta de zece ani, când a început să se simtă sufocată de astfel de gesturi, când îmi spunea că exagerez, că nu mai e mică. Îi port grija acum, ca și atunci, dar nu e destul. Tot răul care s-ar putea abate asupra ei, l-aș prelua fără rezerve, dar, ca orice om, are dreptul la dezamăgiri, suferință, cazne inevitabile. Dacă eu am reușit, dacă eu mă agăț de fiecare rază de lumină, de orice întâmplare senină pentru a atenua absența ta, ea nu va găsi acest resort. Nimeni și nimic nu va putea înlocui vreodată tatăl pe care l-a iubit și divinizat. Căruia i-a ridicat un soclu de neînlăturat!
Amândouă îți purtăm amintirea și dorul. Amândouă așteptăm ceva, ce prea bine nu știm! Epistole stelare, poate! Amândouă te evocăm. Amândouă plângem distanța ta, una departe de ochii celeilalte. Amândouă sperăm că … la un moment dat, totul va fi bine! Cu acest gând închei, pentru a mă feri de deznodăminte certe sau relative.
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire eu
