Luiza Rădulescu Pintilie
Zilelor din urmă le-au dat un farmec aparte- amestec de emoţie, de bucurie , de solemnitate şi de sărbătoare- serbările de sfârşit de an şcolar. Fiecare unică în felul său, fiecare cea mai importantă pentru cei care au trăit-o şi chiar aşa se şi cuvine să fie.
Rândurile acestea sunt despre unul dintre acele locuri unde s-a reuşit încă şi mai mult de atât: să se adauge stropul acela de lumină care poate face diferenţa , care poate deveni, mai ales când este vorba despre copii şi …lecţia pe care aceştia o pot învăţa , un fel de mic far călăuzitor al drumului lor viitor, al însăşi devenirii lor. Iar dacă „lecţia” aceasta are ecou şi mai departe, adică în mijlocul comunităţii căreia îi aparţin aceşti copii, rezonând în inimile părinţilor, ale bunicilor, ale fraţilor mai mici ori mai mari, ba chiar şi în ale celor care nu mai au copii de vârsta învăţăturii dar au avut ori urmează să aibă, atunci cu adevărat se poate vorbi despre împlinirea în adevăratul sens al cuvântului a unei misiuni, a unei vocaţii, despre rostul şi rolul şcolii şi ale celor care o slujesc. S-a spus în multe feluri că tot ceea ce scrie un învăţător pe tabla vieţii copiilor care îi trec prin mână nu poate fi şters. Şi dacă învăţătorul acesta e acea făclie care „arde” şi se consumă interior pe el însuşi încât să poată lumina drumul elevilor săi, al celor în mijlocul cărora trăieşte, atunci urmele sale sunt mai clare, mai profunde, mai binefăcătoare. Şi devin acea dovadă că povestea învăţătorului este mai mult decât adevărată. Povestea aceea care, pe scurt, spune că, în ziua în care a vrut să-l întrupeze pe dascăl, Dumnezeu ar fi chemat îngerii şi i-ar fi rugat să spună cum cred ei că ar trebui să fie acesta. Iar răspunsurile nu au întârziat : să –i iubească pe copii, să înveţe el însuşi continuu, să fie înţelegător, modest, corect, să aibă tact pedagogic, ba să aibă chiar şi trei perechi de ochi încât cu o pereche să vadă în timp ce scrie la tablă sau citeşte, cu alta să vadă tot ceea ce se întâmplă în jurul lui, iar cu ultima- să se poată uita la elev când acesta nu este cuminte , să-i spună că îl iartă şi să îl roage să nu se mai repete. Dar Dumnezeu a considerat că tot nu este de ajuns şi că încă mai lipseşte ceva: lumina; multă lumină, astfel încât flacăra dascălului să nu se stingă niciodată! Lumina aceasta a răzbătut peste locul despre care scriu aceste rânduri şi cea care a lăsat-o să însufleţească şi mai mult- încât să fie diferită de foarte multe altele- tradiţionala serbare de sfârşit de an de la Şcoala Gimnazială „ Gheorghe Costescu „ din comuna Aluniş este învăţătoarea (pe stil nou- profesoara pentru învăţământ primar) Maria Dumitru. Pregătind, de fapt, momentul în care a urcat pe scena Căminului Cultural alături de cea de-a zecea generaţie de absolvenţi de clasa a IV-a din cariera sa cu mult, mult timp înainte. Altfel spus, chiar din momentul în care a decis să-şi urmeaze în profesie propria învăţătoare şi în fiecare nouă zi din cei 36 de ani în care a avut în minte şi în gând sentimentul că are o datorie faţă de copiii satului în care la rându-i s-a născut şi ai şcolii în care a învăţat. Mai mult decât atât că, director fiind pentru mulţi ani, până la reîntoarcerea deplină la catedră la începutul anului de învăţământ care tocmai s-a încheiat, e şi mai datoare să facă tot ceea ce îi stă în putinţă să deschidă tot mai larg drumul spre lumină al şcolii şi al elevilor săi. Inclusiv iniţiind , coordonând şi făcând să prindă viaţă proiecte educative, culturale, civice şi sociale- toate în parte noi şi importante deschideri pentru copiii unui sat, pentru devenirea lor, pentru visurile şi pentru îndreptăţitele lor aşteptări, dar şi pentru motivarea, pentru susţinerea şi, deloc exagerat, pentru fericirea care să le dea curaj şi încredere. Iar tenacitatea, dăruirea, perseverenţa, modestia sa de om şi de dascăl au fost apreciate şi a trăit bucuria unei susţineri „de suflet”, momentul serbării de sfârşit de an devenind el însuşi o asemenea dovadă , transformată într-o sărbătoare comună a şcolii şi a localităţii. O asemenea legătură specială- deschisă cu o donaţie de carte pentru bibliotecă şi grădiniţe şi continuată cu visul împlinit al unei tabere şcolare petrecute în „ Valea Poveştilor”, precum şi cu scrisorile pregătite pentru expediere în perioada următoare către Moş Crăciun încât noi visuri să poată fi împlinite- şi –a adăugat acum inedita susţinere a managerului general al firmei BES România din Ploieşti, Martha Maria Mocanu, astfel încât ceremonia care a încheiat anul şcolar să rămână una de neuitat deopotrivă pentru lumea şcolii şi lumea satului, aduse împreună. Ca să trăiască bucuria de a vedea pe scena căminului cultural din satul lor, apreciind simbolic eforturile tuturor şi onorându-i o dată în plus pe cei merituoşi, doi artişti consacraţi ai scenei naţionale a muzicii culte din România- Lăcrămioara Crihana şi Paul Celmare. Ca să asiste, într-o sală devenită neîncăpătoare, la un moment artistic nu numai de ţinută, dar şi încărcat de emoţie şi bucurie, pregătiţi de învăţătoarea Maria Dumitru elevii săi, precum şi cei din clasele gimnaziale cărora le-a predat muzica, cântând piese din repertoriul celebrei Maria Tănase. Apoi, interpretând la unison, o întreaga sală, mari şi mici, într-un cor impresionant şi o mărturie de trăire patriotică autentică- „Noi suntem români”. Ca să fie parte a unui eveniment care a reuşit să aducă educaţia, cultura, legătura între generaţiile unei comunităţi exact în lumina pe care o merită. Şi a cărei strălucire a făcut nu numai diferenţa, dar a rămas, măcar pentru o vreme, să bucure ochii şi inima fiecăruia dintre cei care s-au lăsat cuprinşi.
