Luiza Rădulescu Pintilie
Se spune că ramurile pomilor și florile recunosc cele dintâi primăvara și abia apoi oamenii înțeleg că a venit noul anotimp. Încât, uneori, de bucurie, crengi și tulpini fragile îmbobocesc și apoi înfloresc chiar înainte de a înfrunzi. Așa cum se întâmplă în aceste zile când, prin grădini și parcuri, tufele de forsytia se înveșmântează în mii și mii de splendide flori galbene, nu degeaba sunt numite și… ploaie de aur. Magnoliile stelate au început să își deschidă, la rându-le, petalele alb-rozalii și ușor parfumate, iar pe marginea drumului și prin văi cornii sunt plini de buchețele înflorite, sub formă de umbrelă, de parcă ar fi știut că o să cadă peste ele ploaia rece și măruntă a ultimelor zile și nopți, cu mirosul ei de reavăn și promisiunea unei rodiri bogate a tot ceea ce atinge.
Îmi place atât de mult această întâlnire a naturii cu primăvara, al cărei ritual l-am trăit nu de puține ori dar căreia continui să-i descopăr tainica frumusețe încât aproape pe cât m-a bucurat pe atât m-a și întristat una dintre știrile pe care tocmai le-am citit și potrivit căreia eforturile – începute acum vreo zece ani – de a inventa frunze artificiale capabile să imite procesul de fotosinteză, să transforme lumina soarelui, picăturile de ploaie și adierile vântului în energie, combustibil și apă potabilă sunt încununate de un nou succes. Chiar și numite atât de duios – frunze de mătase – chiar și știind cât de limitate sunt resursele necesare vieții totuși există ceva care mă face să rămân legată cu privirea, cu sufletul, cu fiorul emoției de frunza pe care, după o întreagă iarnă, o văd într-o zi ivită din mugurii apăruți pe crengi ce păreau până atunci uscate. Admit chiar că poate greșesc lăsându-mă impresionată de preschimbarea florilor de gheață ce au îmbrăcat până mai ieri copacii în înmuguriri și desfrunziri verzi, proaspete și, mai ales, vii ! Însă vă rog să-mi acordați cel puțin circumstanțele atenuante ale mărturisirii făcute chiar de către oamenii de știință care au recunoscut că încă nu au putut stabili câte forme de frunze au fost rânduite să existe în toată lumea vie. Și ei înșiși au constatat, cu uimire, că neîntrecutul în frumusețe arbore de chiparos are până la 50 de milioane de frunze sau că există undeva, în Africa, o plantă – welwitschia – considerată o rămășiță a florei de acum 100 de milioane de ani și care poate trăi până la o sută de ani – iar din soiul mirabilis există chiar exemplare care au depășit … o mie de ani – dar căreia, dacă i se taie cele două frunze, moare imediat.
Am citit, cândva, într-o carte ideea că unele lucruri care par prea simple ori prea demodate și la îndemână încât de cele mai multe ori le ignorăm – cum ar fi aerul curat și căldura soarelui – sunt, de fapt, greu de întrecut. Iar când scriu aceste rânduri eu sunt tentată, asumându-mi și această greșeală, să rescriu acest gând- al unei cunoscute scriitoare americane – care mi-a plăcut atât de mult și să adaug frunzele pe lista minunilor de neîntrecut din jurul nostru.
Nu neg, nu minimalizez, nu resping reușita cercetătorilor care au reprodus în laborator, ca formă, ca mecanism de funcționare, frunzele care tocmai încep să reapară pe ramuri. Însă taina- da, taina- frunzei celei adevărate îmi este greu să cred că va fi descifrată vreodată cu totul ! Poate de aceea cred și eu, cu toată convingerea, la fel cu cel care a spus că “Primăvara ne arată ce poate face Dumnezeu cu o lume șleampătă și mohorâtă.” Dar, mai ales, îmi impun să cred și în adevărul altor vorbe înțelepte, care susțin că primăverile cele mai frumoase sunt cele care vin după ierni cumplite.
Și nu sunt puțini analiștii care au concluzionat că anul 2023, de care ne-am despărțit nu de mult timp, a fost în zodia războaielor care au resetat lumea. Mai mult decât atât, că, de prin 2020, întreaga omenire se află ” într-un montaigne russ, într-o cursă a extincției și a anihilării reciproce, nemaintâlnite de la Războiul Rece”, iar 2024 ar putea fi, nici mai mult, nici mai puțin, “decât cel mai groaznic an de la cel de-al Doilea Război Mondial”. Iar dovezile par a se întrece să ni se arate !
…Continuă să plouă în această dimineață de joi în care scriu aceste rânduri. Nu am uitat că și… ploaia artificială a fost inventată- și asta încă de prin 1935 și chiar de către o româncă, într-o perioadă în care femeile – savant erau puține! “În ce limbă cade ploaia peste orașele neliniștite?”, se întreba Pablo Neruda, poetul-diplomat , care a primit cununa de aur a poeziei, Premiul Nobel pentru literatură, astfel recunoscându-i-se “ opera care, cu sufletul unei forțe elementare, dă viață destinului și viselor unui întreg continent.”, dar și un important premiu pentru pace. Iar ploaia aceasta, care cade peste orașe neliniștite, dar mai ales peste oameni care au propriile neliniști, iar cred că nu poate fi obținută în vreun laborator, oricât de modern ar fi acesta și oricât de mult ar fi avansat știința. Sigur, e bine că, atunci când nu plouă din cer, pentru a stinge pământul pârjolit de secetă există ploaia artificială. Fără ploaie nu ar fi nici viață. Și, totuși…Nu am nici cel mai mic dubiu că, pentru cei care plâng și vor să-și ascundă lacrimile, pentru cei cărora un foc le arde sufletul, doar stropii căzuți direct din norii cerești le poate aduce liniște, alinare și purificare. Fie și doar plângând odată cu ei și dându-le sentimentul că nu sunt singuri !
Este de mult timp demonstrat că acolo unde viața rănește, natura are puteri vindecătoare… Dar cred cu tărie că prima condiție rămâne aceeași : a acelei taine care face ca ploaia să cadă peste suflete așa cum cade și peste pământ: ca o salvare, ca o vindecare, ca o șansă a unui alt început. Lăsând să se vadă curcubeul speranței acolo unde totul părea mohorât, unde mai mici ori mai mari războaie sufletești ale vieții de fiecare zi alungă pacea interioară…
Cu siguranță, sunt puțini oamenii care, de fiecare dată când plouă, sunt aidoma pământului care numără fiecare picătură ca să știe exact de câte ori să îi mulțumească lui Dumnezeu pentru un asemenea dar. În același timp, poate ar merita să credem și să acceptăm că “vindecătoarea ploaie este o adevărată atingere a lui Dumnezeu, care poate aduce o vindecare fizică, emoțională, sau de alt fel.”, cum atât de frumos a formulat un apreciat muzician american creștin. Sau măcar să învățăm să nu mai urâm zilele în care ni se pare că ploaia nu se mai sfârșește…
