Luiza Rădulescu Pintilie

 

Am pierdut bucuria  de a  vedea și de a asculta, chiar  din   fața scenei,    patru tineri artiști,  încă liceeni ai  Colegiului de Artă  “ Carmen Sylva  “, concertând alături de cunoscuta orchestră simfonică a Filarmonicii “Paul Constantinescu” din Ploiești:Sabina-Gabriela Ițcuș (flaut), David Nichita (violoncel), Ioana-Cristiana Andreescu (pian) și David-Costin Petre (pian).

Câteva ore mai târziu după stingerea ultimelor acorduri,  am câștigat, însă, șansa  să ridic  un fel de cortină virtuală spre ceea ce a rămas înscris  în memoria înregistrării de pe platforma Virtual Concert Hall.  Și nu am niciun dubiu că m-am aflat,  întâi de toate,  în   fața  mărturiei   unui moment important al  drumului desăvărșirii artistice a celor patru tineri muzicieni, ba am chiar  convingerea că,   pe lângă talentul cu care sunt binecuvântați și  studiul asiduu- sinonim în mare parte și cu o doză de sacrificiu – fără de care nu ar fi ajuns în acest punct ( este de ajuns să spun că toți patru au fost  aleși dintre nu mai puțin de douăzeci cei mai performanți elevi actuali ai colegiului amintit ), asemenea tineri au nevoie deopotrivă, pentru a crește din punct de vedere valoric și artistic,  de o raportare către un spațiu cultural extins, care să le deschidă calea unor proiecte și parteneriate,  către un nivel  național și internațional care să nu-i limiteze, ci dimpotrivă, să-i  pună în valoare, să-i inspire și să îi motiveze. Exact  ceea ce a însemnat pentru fiecare dintre cei patru talentați protagoniști și pentru toți laolaltă, prin  apartenența lor la școala de muzică ploieșteană și românească, la o generație de care se leagă  nu numai propriul viitor, ci și viitorul muzicii,  prin posibilitatea de a  apărea în fața publicului pe o scenă precum este cea a filarmonicii ploieștene,  alături de o orchestră de muzicieni profesioniști și sub  o bagheta dirijorală precum cea a maestrului Adrian Petrescu. Inclusiv ca o frumoasă  legătură de vocație și de împlinire sub semnul muzicii fie și doar  dacă mă gândesc că nu puțini dintre membrii orchestrei sunt, la rându-le,  absolvenți ai aceluiași liceu de muzică ploieștean. Dar, mai ales,   discipoli ai acelorași profesori,  care și-au confirmat și reconfirmat  vocația, dăruirea și  apostolatul cu fiecare dintre  cei pe care i-au pregătit- departe de a fi puțini !-încât să poată ajunge să cucerească scene mai mari și mai mici din lumea aceasta mare și , drept cea mai înaltă recunoaștere,  aplauzele  publicului.

„Ne-am reîntâlnit cu flautista Sabina-Gabriela Ițcuș, care ne-a încântat din nou cu o interpretare asumată și superbă, de data aceasta a Concertino-ului pentru flaut și orchestră în Re major, op. 107 de Cécile Chaminade, l-am cunoscut pe David Nichita, al cărui violoncel a vibrat (în premieră pe scena noastră)  emoție și pasiune  pe Rapsodia Ungară pentru violoncel și orchestră, op. 68 de David Popper și i-am așteptat cu nerăbdare pe cei doi pianiști, Ioana-Cristiana Andreescu și David-Costin Petre care, așa cum ne-au obișnuit, ne-au arătat că virtuozitatea, temperamentul și  strălucirea nu au vârstă. Ioana-Cristiana ne-a prezentat cu multă încredere, muzicalitate și cu o tehnică impecabilă Concertul nr. 1 pentru pian și orchestră în Re bemol major, op. 10  de Sergei Prokofiev iar David-Costin ne-a fermecat cu interpretarea sa plină de sensibilitate și expresivitate a Concertului nr. 3 pentru pian și orchestră în do minor, op. 37 de Ludwig van Beethoven.”, au scris reprezentanții filarmonicii ploieștene după încheierea concertului. Și, fără doar și poate,  asemenea onorante    aprecieri certifică autenticitatea pașapoartelor  spre universul excelenței pe care toți cei patru le au în buzunare. Spectatorul care am fost  își ia îngăduința să alăture, culese din  fereastra virtuală  dinspre care le-a primit,  câteva… note  din registrul sufletesc. Dar fără de acestea eu nici nu mi-aș putea  închipui arta!Iar perfecțiunea  armoniilor atinse de  talentata flautistă Sabina Ițcuș, în vârstă de numai 13 ani,  reîntoarsă pentru a patra oară alături de orchestra ploieșteană pe scena filarmonicii,  pentru a interpreta  o piesă cu o partitură de mare dificultate,  cu tot harul ei venit de undeva, de Sus, cu toată moștenirea  primită de la doi părinți artiști- mama sa,  artista și profesoara  Anca Borcea, fiind cea care o și acompaniază la pian – și  toată măiestria excepțională a profesoarei Tereza Sandu, cea  care a descoperit-o  când  avea doar  cinci ani și e mândră de modul extraordinar în care eleva sa a evoluat, toate acestea  își alătură pentru mine și siguranța cu care aceasta a  apărut în fața publicului, și delicatețea cu care a primit zâmbetul și aprobarea  dirijorului de a-și începe momentul,  și concentrarea din prima clipă până la reverența de final, dar și rochia-i albastră ce a completat noblețea apariției sale  și deloc  în ultimul rând   pasajele în care sunetele vrăjite ale flautului său m-au dus în lumea poveștii de iubire așa cum a scris-o compozitoarea ei,  dar și în cea a imaginației mele despre  zborul delicat al unor fluturi.

Despre David Nichita nu am știut de la început nici că s-a aflat, alături de violoncelul său, pentru prima dată ca solist   pe scena Filarmonicii „Paul Constantinescu”, nici că și-a început studiile muzicale mai întâi cu pianul , sub îndrumarea  profesoarei  Lia Coloros Mocănescu, că apoi a continuat cu   vioara  (la clasa profesorului  Dobre Sorin)  și că abia apoi a trecut la solemnitatea , ca dimensiune și ton, a   violoncelului,  pregătindu-se cu  profesoara  Mihaela Miu.În  schimb, m-a impresionat din cea dintâi clipă  cum intrarea ușor timidă, purtându-și ocrotitor în brațe violoncelul ,  l-a  transformat  aproape total de la  prima atingere a arcușului de prima coardă a instrumentului de concert, înrudit cu violele și viorile,   dar având sonorități unice. Însă,  dacă a fost ceva  care m-a emoționat încă și mai mult de atât, aceasta  a fost  frumoasa și eleganta  lecție  prin care maestrul  Adrian  Petrescu l-a îndemnat să-și salute publicul, să-și primească meritatele aplauze și florile.

Cu pianul adus, la vedere, mai aproape de public, am văzut și simțit cum, dintr-o dată,  scena le aparține  celor doi pianiști prezenți în concert.  În  eleganta-i rochie  roșie, lungă,  Ioana Cristiana Andreescu  mi-a atras privirea de la primii pași făcuți pe scândura scenei și continuați  ca și cum s-ar fi aflat pe covorul roșu pentru care îmi pare predestinată. Experiența de concert a tinerei artiste  care a început studiul pianului sub îndrumarea  profesoarei Marilena Cochinescu, iar din2021  este eleva  profesoarei Anca Borcea,  nu mi-a fost greu de intuit nici în întreaga ținută maiestuoasă de scenă, nici în virtuozitatea interpretativă dezvăluită de cum  mâinile sale au atins clapele.  Anul  trecut, Ioana a  debutat ca pianist concertist la Stadthalle Gifhornm (Germania), cu Philharmonic Volkswagen Orchestra Wolfsburg, apoi a  colaborat  cu orchestrele simfonice ale filarmonicilor „Serghei Lunchevici”  din Chișinău și „Paul Constantinescu” din Ploiești și, în mod cert, fiecare dintre aceste reușite a mai apropiat-o cu încă  un pas de tehnica impecabilă pe care o imprimă actului său artistic și pentru care , după un final în forță al piesei incluse în concert, a primit aplauzele și ovațiile publicului și ale orchestrei.

Pianistul David Costin Petre  s-a reîntors pe scena pe care a debutat la 16 ani, interpretând o piesă din creația lui W.A. Mozart și a ales, de această dată, Concertul nr. 3 pentru pian și orchestră în do minor, op. 37 de Ludwig van Beethoven. Nu știu dacă tânărul artist care  a descoperit tainele pianului sub îndrumarea profesoarei Marilena Cochinescu, care își continuă pregătirea  cu profesorii  Anca Borcea și  Mircea Ițcuș, dar și în cadrul stagiilor de măiestrie susținute de  pianistul  de renume internațional Iulian Arcadie Trofin a fost atras vreodată  și de magia  vreunui  alt instrument. Fără a-l fi urmărit cântând de prea  multe ori, mie mi s-a părut de fiecare dată , dar mai cu seamă privindu-l acum, că între el și pian există o legătură specială. Că are o expresivitate, o sensibilitate și o eleganță ale fiecărui gest-  inclusiv ale celor de dinainte de a atinge clapele , dar și ale momentelor … albe din partitură- care se armonizează perfect cu ceea ce trăiește și transmite.  Că țese  pe întinderea claviaturii fiecare detaliu al poveștii  scrise de compozitor, dar îi  adaugă în același timp emoția unor trăiri ce îl prind în  magia lor și  pe cel care ascultă, pe cel care vede, chiar  și dacă are ochii închiși, fiindcă  interpretarea lui David Petre  te îndeamnă să asculți și să vezi  mai ales cu inima. Iar apoi, fie și șoptit, să spui  „Bravo „.

De patru ori  „Bravo” îmi îngădui  să spun și eu la sfârșitul acestor rânduri  pentru cele patru unice interpretări ale unui concert  pe care, așa cum am  scris chiar din titlu, nu mă sfiesc să îl numesc…Concertul visurilor ce-și așteaptă strălucitoarea împlinire. Și, fără a se scrie pe portativul artei sunetelor, ci pe cel al  artei de a trăi,  eu  chiar cred într-o asemenea împlinire !