Luiza Rădulescu Pintilie
Trec de mulți, mulți ani – uneori și de două ori în aceeași zi – pe lângă mica școală din satul Zamfira al comunei Lipănești. Și nu de puține ori mi-a apărut în minte un același gând care leagă, simbolic, așezarea sa la o răscruce de drumuri de însăși menirea unei școli – și aceasta și oricare alta – de a deschide tot atâtea drumuri de cunoaștere, de iluminare și de autodescoperire, de motivare, de susținere și de împlinire câți elevi se așează în băncile sale, câtor generații le marchează, într-un fel sau altul, destinul. Iar cei o sută de ani împliniți deja, anul trecut, de școala care poartă numele celui care a ctitorit-o- o personalitate de excepție a vremii sale, el însuși fiu de învățători, fost prefect al județului Prahova, Spirea Sorescu- dă măsura faptului că nu sunt puțini nici elevii care au primit lumina învățăturii aici, nici generațiile cărora le aparțin. Și vreau să cred că alegerea de a așeza întreaga viziune și misiune educațională sub cuprinzătoarea idee-și cu atât mai nobilă și mai grea – că „Scopul educației este să transforme oglinzile în ferestre” (Sydney J. Harris) va fi însemnând până astăzi multe asemenea transformări în timp și multe asemenea ferestre. Dar, mai ales, șansa de a fi coborât mai multă lumină și asupra destinelor personale și asupra celor ale comunității din satul de pe Valea Teleajenului ai cărui copii dornici să învețe carte au bătut, în timpul în care nu aveau o școală aproape de casă, șase- șapte kilometri până la școala din comuna învecinată, ori au învățat, așa cum s-a putut, prin spații-anexe ale Primăriei din localitate. Neferindu-mă de cuvinte, aș îndrăzni să adaug că lumina aceasta se va fi revărsat într-un fel și asupra societății românești în întregul ei, care a avut dintotdeauna și se cuvine să aibă pe mai departe – cu toate umbrele ce ar putea fi găsite – un far în lumea școlii.
Așadar, în școala aceasta – aflată în imaginea mea la răscruce de veacuri, de drumuri și de destine, prin poarta căreia am trecut nu o dată fără a trece, însă, și dincolo de ea- am intrat prima dată, răspunzând unei frumoase invitații ce mi-a fost adresată de o distinsă profesoară de Limba și literatură română -Luciana Florina Nica, într-o zi deloc oarecare: 15 februarie 2024 – „Ziua Națională a Lecturii”.
Iar emoția pașilor care au străbătut holul plin de panouri cu fotografii și mărturii care m-au întors în timp la vremea propriilor mei ani de școală, de parcă timpul ar fi stat în loc, apoi emoția și mai mare a sfertului de oră petrecut chiar în cancelaria școlii, într-un scurt dialog cu dascălii Claudia Pănescu, Luminița Jercan, Paul Petcu reîntorși, rând pe rând, cu cataloagele sub braț, de la orele de curs, aveau să fie pentru mine doar începutul copleșitoarelor emoții de puțin mai târziu. Mai întâi, dintr-o singură privire, în chipurile celor șaizeci și cinci de copii din clasele V-VIII m-am redescoperit, la aceeași vârstă, în banca unei clase a școlii din comuna de hotar Dumbrăvești. Apoi, în glasurile ce au spus, tare și prelung, “Bună ziua”, m-am reauzit salutând, la vremea mea, pe vreun oaspete intrat în clasă. Ceea ce a făcut să mă așez cu și mai multă sfială pe locul de la catedră, cel pentru care am avut dintodeauna și continui să port un respect anume. Iar de acolo am avut și mai marele privilegiu de a înțelege de ce scânteile nu doar luminează, ci fac și să se nască speranța de și mai multă lumină. Fiindcă pentru aproape două ore, în tot ceea ce a însemnat întâlnirea despre care scriu rândurile pe care le citiți, acesta a fost pentru mine sentimentul care s-a conturat din ce în ce mai clar, fără a se risipi nici măcar acum când revăd ceea ce a fost, ci, dimpotrivă, într-un fel făcându-mă să-l retrăiesc. Știind exact că scânteile acestea au fost aprinse dimpreună în sufletul, în mintea și în ochii acestor copii de părinții și de dascălii lor, fără a uita ceea ce ei înșiși, cu vârsta și cu înțelegerea de acum, au putut adăuga la propria devenire aflată la început și, totuși, în momentul în care roadele de mai târziu vor putea apărea doar din semințele bune sădite la timp.
Poate de aceea mă și bucur că mi-am păstrat convingerea că doar cei în fața cărora urma să mă aflu îmi puteau da răspunsurile cuvenite întrebărilor: “Ce s-ar cuveni să spun?”, „Cât să spun, când și unde să mă opresc?”. Mă bucur și mai mult că m-am dus fără a pregăti un… fir anume al dialogului și m-am lăsat purtată – repet, aproape timp de două ore – de tot ceea ce am putut “citi” chiar pe chipurile copiilor din fața mea, cu atât mai sincere la această vârstă. Și la fel în tăcerea lor adâncă din cea mai mare parte a timpului și în concentrarea și mai adâncă, în aprobările ori în aplauzele venite pe neașteptate, în puținele și cu atât mai frumoasele momente copilărești, în cele două-trei întrebări timide, în îmbrățișările atât de calde încât le-am simțit inimile, în dorința de a le scrie câteva cuvinte pe cărțile duse ca un mic dar- alături de filele albe ale unui carnețel de notat gânduri -prin admirabila bunăvoință a directorului Editurii Karta Graphic din Ploiești, dl Paul Voicu, care a făcut o selecție dintre lucrările tipărite în ultimii ani, în mărturisirea emoționantă a însăși profesoarei de acum Luciana Florina Nica că, pe vremea în care era elevă a participat, la rândul său, la o asemenea întâlnire, iar peste toate în convingerea că atunci când am încheiat aș fi putut de fapt reîncepe. Să le vorbesc din nou despre ziarul Prahova, pe care cu siguranță l-au citit unii dintre părinții și bunicii lor și cu care ei au ținut să-și facă o fotografie.Să le fac mărturisiri din vremea când eram ca ei sau în anii de studenție. Să le spun câte ceva despre cărțile în care am adunat interviuri, amintiri și mărturisiri, despre emisiunea TV și podcastul realizate. Să le recitesc “Povestea creioanelor colorate” pe care am scris-o răspunzând tot provocării de a ajunge la inima unor copii și a le spune și atunci și acum, celor în fața cărora m-am aflat, cât de unic e fiecare dintre ei, cât de important este să aibă încredere în propriile forțe, să-și urmeze drumul și să strălucească !Și, departe de a vrea să le țin vreo lecție, luându-mi îngăduința să îi îndemn să citească și iar să citească, să nu uite, ținând pasul cu tehnologia și cu modernele… ecrane de astăzi, să se întoarcă și la fila tipărită a unei cărți, poate și a unui ziar, dar și la scrisul de mână, așa cum l-au deprins când o învățătoare le-a condus creionul pe hârtie.
Și de la capăt aș fi luat-o și ca eu însămi să reînvăț ceea ce am învățat în cele două ore timp de la fiecare dintre cei 65 de elevi și de la dascălii care le-au fost alături, de la emoția de a reintra într-o școală nu numai cu prezentul pe care îl port pe umerii, ci și cu toate amintirile despre vremea școlii rămase pentru totdeauna în inimă. Înscrise toate de-acum pe o nouă filă a cărții vieții mele ce va fi simbolic marcată și de atât de sugestivele semne de carte ce mi-au fost dăruite, cu atât mai mult cu cât, create fiind chiar de către copii, la îndemnul profesoarei alături de care descifrează taina cuvintelor, poartă fiecare în parte ceva din unicitatea, din originalitatea, din creativitatea și din frumusețea vârstei și a visurilor lor. Chiar și a cărții pe care tocmai o citesc, după cum mi-a mărturisit o fetiță din clasa a V-a. Dar și a convingerii mele că fiecare dintre ei va străluci în felul său. Iar imaginea școlii de la răscruce de veacuri, de drumuri și de destine îmi pare că și-a adăugat ea însăși – ca un blazon al menirii sale – și simbolul unui semn de carte. Al învățăturii și al științei de carte…
