Peste războaiele lumii cad, într-un calm armistițiu de toamnă, semințele păcii…

Luiza Rădulescu Pintilie

Am retrăit, în ziua din urmă, tot privind pe fereastră cum curg unul după celălalt ceasurile de noiembrie, sentimentul că văd exact toamna pe care mi-o imaginam pe foaia blocului de desen în anii de şcoală și despre care am mai scris de câteva ori: un copac mare, îmbătrânit, cu trunchi scorţos, brăzdat adânc de trecerea timpului şi coroană plină de frunze arămii, alături de alţi câţiva în plină putere, păstrând încă, prin seva tinereţii lor, verdele fruzelor, neîngenuncheat de apropierea calendaristică a iernii! Printre ei, o casă cu acoperiş ascuţit, pe al cărei horn se îndreaptă spre cer vălătuci albi de fum… Un gard cu şipci frumos aliniate, lângă care cresc tufe de flori de toamnă, câţiva nori cenuşii şi niciodată uitată o pasăre trecând în zbor, cu aripi în v, spre tărâmuri mai calde! Este adevărat că, în desenul meu de cândva, soarele era acoperit de reci cortine cerești tomnatice, în vreme ce azi bate recorduri de străluciri încât anul 2023 este la un pas de a fi declarat oficial cel mai cald din ultimii… 125 000 de ani!
Legându-se de repere temporale ceva mai apropiate, gândul meu se întoarce la bucuria copilărească a descoperirii primei cutii de acuarele cu 24 de culori încât puteam colora frunzele în toate nuanţele cu care toamna înveşmânta atunci – și ce fericire că o face și astăzi – copacii!
…Desenul acesta mi se tot înfăţişează privirii de câteva ceasuri şi fără să vreau mă gândesc că, dacă aş scotoci cu atenţie, aş putea găsi, pe undeva prin casă, vreo foaie care păstrează chipul toamnei pe care l-am desenat cândva, cum mi se tot întâmplă să descopăr în ultima vreme lucruri despre care nu mai ştiam că există! Lucruri ce-au fost puse bine – într-un sertar, între foile unei cărţi, într-o cutie rotundă din tablă, pe al cărei capac e desenată o frumoasă balerină, cu rochie albastră, într-un vechi geamantan, în vreo cutie cu mărunţişuri din cele aflate în pod! Păstrând în ele toate curgerea timpului, toată trecerea vieţii, dându-le altă măsură, altă valoare, alt parfum… Altă uimire, altă bucurie, altă lacrimă! Culori atât de unice cum numai cutiile acuarelelor sufleteşti ştiu să închidă în tuburile păstoase şi să le preschimbe în tot atâtea laviuri câte lacrimi se diluează în apele amintirilor şi în oglinzile neuitărilor!
Poate de aceea îmi place atât de mult ceea ce spunea atât de frumos Gabriel José García Márquez că, de fapt, viața nu este ceea ce am trăit, ci ceea ce ne amintim că am trăit și cum ne-o amintim pentru a o povesti.
Dar , mai ales, poate de aceea, printre știrile dureros de adevărate despre războaie – când scriu aceste rânduri e ziua a 638- a a confruntărilor dintre Rusia și Ucraina și aproape cea de-a cincizecea dintre Israek – Hamas – care curg și astăzi în regim de breaking news, anunțând tragice pierderi de vieți omenești și destine, distrugeri uriașe, negocieri eșuate privind clipe de încetare a focului și culoare umanitare, ceea ce văd pe fereastră îmi pare a fi un calm armistițiu de toamnă.
De rămânere în făgașul firesc al vieții, de păstrare a speranței, cât să înțelegem măcar în acest târziu ceas al doisprezecelea că acolo unde a fost aprins fitilul războiului e greu să fie găsită calea spre pace fiindcă pacea este de fapt calea însăși, că e o imensă amăgire aceea de a crede că victoriile adevărate și durabile pot fi obținute aruncând în aer cerul și pământul sau că ar putea fi invocat, vreodată, vreun război sfânt, dus cu cruzime, lăsând în urmă, cum aflăm aproape zilnic, atrocități care nu pot fi privite și povestite, darămite îndurate. Și, într-un timp în care marii lideri ai lumii par să nu identifice calea pe care să mergem spre pace, poate pentru că este unul dintre cei mai bătrâni Papi din istoria Bisericii și mie mi se pare cu atât mai înțelept, dar mai ales pentru că mesajele sale sunt unele cu mult mai mult decât religioase, atingând cele mai grave probleme ale umanității, recentul strigăt al Papei Francisc – “Destul, fraților, destul cu războiul, armele nu vor aduce niciodată pacea!” – mi se pare că spune și cere totul.
Păstrând sub privirile sufletești desenul toamnelor copilăriei mele, suprapunându-l peste cel al toamnei pe care o văd chiar acum pe fereastră îmi vin în minte crâmpeie dintr-o poveste care vorbește despre tristeţea toamnei ce îşi dorea să fie cea mai frumoasă dintre toate anotimpurile, încât soarele să-i strălucească doar ei şi să-i aparţină pentru totdeauna!Ba, ar fi vrut să fie chiar ea, de s-ar fi putut, însuşi soarele! Iar astăzi aproape că sunt tentată să interpretez povestea aceasta într-o cu totul altă cheie – aceea că nouă, oamenilor, ar fi vrut să ne dăruiască toamna frumusețea și soarele ei, neștiind că exact noi, oamenii, suntem în stare să le distrugem, autodistrugându-ne!
Neînțelegând că de dragul nostru și-a mâhnit nespus- după cum am mai scris cândva, remintindu-mi povestea aceasta – tatăl – marele Ceas al Timpului – care îşi învăţase cele patru fiice să dăruiască fiecare, oamenilor, la timpul cuvenit, din frumuseţea şi bogăţia sa ! Primăvara să nu întârzie să le aducă cer senin, păsări reîntoarse la cuiburi şi copaci înveziţi, vara să le dea zile cu spor din zori până la apusul soarelui, toamna să vină, la timpul sorocit, cu rod bogat şi mulţumirea agoniselii trudite, iar iarna – cu taina zăpezilor şi a poveştilor spuse în tihna casei şi a sufletului! Şi, fiindcă la vremea rânduită să plece spre oameni, toamna se înfățișa de fiecare dată nemulţumită în fața celui ce guvernează împărăţia anului, primi de la tatăl său promisiunea că, dacă îşi va respecta menirea, la întoarcere va primi cea mai frumoasă haină dintre câte au existat vreodată! Cu o singură condiție: să adune în fiecare zi, din orice loc s-ar fi aflat, măcar o rază de soare! Şi când le va strânge pe toate, şi ea va străluci mai frumos ca nimeni altcineva, fiindcă va fi îmbrăcată în chiar haina soarelui. Numai că zile întregi toamna nu reuşeşte să vadă nicio rază din soarele rămas înapoia norilor împâclaţi, ori alergând mai repede decât vântul pe deasupra copacilor şi coborând, doar fugar, printre ramurile şi frunzele lor! Fiindcă el, soarele, ştie să îşi împartă cu generozitate lumina şi căldura razelor mai ales acelora care nu se împăunează cu trufia mândriei şi frumuseţea sa unică crezându-se a fi vreun soare! Doar toamna continuă să strângă razele fiecărei zile sperând să-i fie dăruit, la fiecare reîntoarcere în împărăţia timpului, cel mai frumos veşmânt al soarelui… De aceea ne și minunăm, câteodată, ce însorită zi tomnatică trăim la rându-ne, de parcă şi-ar fi schimbat rânduiala calendarul ştiut al anotimpurilor! Iar acest noiembrie este încă el însuși dovada , cu recordurile lui de zile arzătoare (din nefericire, și la propriu și la figurat!). Mai mult decât atât, de mult prea multe ori însuşi soarele nostru interior este cel care contrazice mersul vremii, dând toamnelor însoriri văratice şi verilor înviforări iernatice! Ori, cu mult, mult mai grav de atât, aruncând peste ele urgiile războiului, așa cum vedem, simțim și trăim acum, fără a ști când vor găsi cei care au datoria să o găsească necesara cale spre pace. Și fără a ști nici ce avem noi înșine de făcut… Deși, privind pe fereastră toamna acestui noiembrie, care seamănă atât de mult cu toamna din desenele și poveștile copilăriei mele, aș îndrăzni să-mi spun mie și, cu reverența cuvenită, acelora care poate simt și gândesc la fel, că dacă mai putem vedea magia într-o poveste atunci poate ar trebui să-i credem pe cei care susțin că putem face față și viitorului. Un viitor care va fi al păcii cu cât vom înțelege mai repede adevărul din vorbele aceluiași înțelept Papa Francisc: ”Atunci când Dumnezeu l-a făcut pe om, i-a spus să ia pământul, să-l facă să crească, să-l facă să fie frumos. Duhul războiului este contrariul: să distrugă și iar să distrugă, să nu lase să crească, să-i distrugă pe toți: bărbați, femei, copii, bătrâni, pe toți. (…) Domnul să vindece inimile, mințile și ochii oamenilor ca să poată vedea frumusețea pe care Dumnezeu a făcut-o și să nu o distrugă, implorând ca El să sădească în toți sămânța păcii”.