George Marin
Multă vreme noi, românii, am stat și am privit la televizor marile competiții ale fotbalului. Șapte ani s-au împlinit de când România nu a mai participat la un turneu final de mare anvergură. În vara viitoare vom fi prezenți din nou în prim-planul fotbalului european. Va fi o sărbătoare, una pe care am început-o încă din seara de marți, când am reușit să învingem Elveția și să ne îmbrăcăm în confetti.
Este posibil ca acest meci să fie un semn, să ne arate direcția în care trebuie să mergem. Drumul este abia la început pentru întreg fotbalul românesc după acești șapte ani seci, nu numai pentru actuala echipă națională. Este un început de drum, o chemare către fotbalul românesc pentru a-și ordona prioritățile, dintre care cea mai importantă – și urgentă – este creșterea corectă a tineretului, a juniorilor, a copiilor. Desigur, nu va fi ușor atâta vreme cât această activitate fotbalistică, o mică parte din marea oglindă a societății românești, nu se va rupe de racila aranjamentelor și promovărilor de jucători pe ochi frumoși. Vorbim frecvent de meritocrație, dar în societatea românească nu o vedem la acel nivel pe care ne place să îl declarăm cu mare emfază nu în puține rânduri. Va fi nevoie să învățăm ceea ce școala noastră românească nu ne-a învățat tare multe decenii de-a rândul, anume lucrul în echipă, în care fiecare trebuie să își aducă o contribuție în funcție de pregătirea și de aptitudinile sale, în bună colaborare cu cel de alături, nu în orgolioasă competiție. Așa vom putea să găsim jucătorii necesari pentru a nu mai aștepta atâta amar de timp până la a putea fi prezenți la festivalurile fotbalistice europene și mondiale.
Poate că divagația de mai sus pare lungă din moment ce tema noastră este legată de jocul, victoria și calificarea echipei României la turneul final al Campionatului European din 2024. Poate! Dar victoria obținută contra reprezentativei helvete nu trebuie să ne entuziasmeze până a ne pierde rațiunea. Jocul echipei noastre a avut momente în care a fost sub un nivel care să permită un parcurs decent la Euro 2024. În ciuda faptului că majoritatea componenților săi joacă la cluburi de prim rang, Elveția nu este o echipă mare, din cele care domină fotbalul continental. Ei bine, această echipă foarte bună, dar nu mare, ne-a pus deseori în dificultate defensiva noastră atât de lăudată pentru cele numai cinci goluri primite în zece meciuri. Apărarea noastră a fost păcălită în destule rânduri prin pătrunderile pe laturi, care au adus centrări periculoase, zona din stânga noastră fiind iarăși în suferință prin inconsecventa susținere defensivă a lui Coman și prin stilul lui Bancu, între altele autor al unei nesăbuite acțiuni cu imens potențial de penalti, trecut cu vederea de arbitrul italian Massa. Elvețienii au găsit spații chiar și prin zona centrală, acolo unde a acționat acest cuplu Burcă – Drăgușin din ce în ce mai sudat. Manevrele tactice puse în practică de elevii lui Murat Yakin i-au adus pe aceștia în poziții de finalizare. Rezolvări de ultimă instanță și intervențiile cu care Horațiu Moldovan și-a păstrat neatinsă plasa porții sale au dus la consfințirea acestei victorii. De partea noastră, tactica adoptată a fost una justă, prudentă, fără asumarea unor riscuri inutile. Parcă încă și mai prudentă decât la Lucerna, acolo unde asaltul gazdelor a fost aproape să ne ducă la colaps, echipa României a punctat printr-o decizie inspirată și surprinzătoare a lui Stanciu, pe care toți, inclusiv elvețienii de pe teren, îl așteptau să șuteze. Căpitanul nostru a decis să centreze lung, la bara îndepărtată, de unde Moruțan a jucat una din puținele sale mingi clare, recentrând pentru un gol extrem de simplu al lui Alibec, reluare cu latul de la câțiva metri de linia porții.
Am jucat la rezultat. Am început să înțelegem acest lucru abia după pomenitul meci de la Lucerna, unde – nu avem cum să uităm – șansa ne-a surâs și la penaltiul anulat de VAR și, în ultimul minut de joc, la lovitura în transversală care le-a refuzat elvețienilor un gol al victoriei. Acea șansă care se spune că zâmbește îndrăzneților, dar care, pe tărâm elvețian, a surâs celor care au știut să sufere. Am desăvârșit înțelegerea necesității jocului la rezultat la Felcsut, unde a trebuit să învingem Israel pentru liniștea calificării, și acum la București, unde nu doream să pierdem întâietatea grupei. Pentru a reuși aceste lucruri, Iordănescu-fiul a pășit tactic pe un drum care îl duce zi de zi la asemănarea cu Iordănescu-tatăl. Nădejdea noastră este că tânărul Iordănescu va avea cel puțin același succes pe care l-a avut și generalul care și-a câștigat gradul pe câmpul de bătălie de culoare verde, chiar dacă generația actuală de fotbaliști mai are nevoie de muncă pentru creștere în valoare, de timp, de rezultate și – de ce nu? – de șansă pentru a se putea ridica la nivelul aceleia din anii care ne fac atâta plăcere când îi amintim. Prin aclamarea numelui Hagi la intrarea pe teren a fiului „regelui”, publicul prezent la Arena Națională a dovedit că trăiește în continuare acele vremuri. Și că le dorește reînviate, reeditate.
Am stat șapte ani acasă. Avem speranța că am învățat ceea ce era de învățat în toți acești ani. Acum trebuie să ne pregătim de lecțiile școlii fotbalistice. Lecții pe care bine ar fi să le predăm noi altora.
